„Fratele a refuzat să aibă grijă de mama bolnavă și a plănuit să-i vândă casa”: De atunci, nici mama, nici eu nu am mai vrut să avem de-a face cu el

Crescând, l-am admirat întotdeauna pe fratele meu, Ion. Era fratele mai mare, presupus mai înțelept, de la care mă așteptam să dau exemplu. Cu toate acestea, pe măsură ce am intrat în viața adultă, drumurile noastre s-au despărțit dramatic, și nu în modurile în care speram.

Eu, Ioana, după absolvirea liceului, eram dornică să îmbrățișez independența. M-am mutat la București pentru a urma universitatea, specializându-mă în psihologie. Scopul meu era să înțeleg comportamentul uman, poate subconștient pentru a înțelege dinamica propriei familii. Între timp, Ion, care nu avea ambiții clare, a rămas în orașul nostru natal mic, Ploiești, trăind cu părinții noștri fără un plan anume.

Mama noastră, Elena, fusese liantul care ținea familia noastră unită. Un suflet blând și amabil, ea fusese întotdeauna acolo pentru amândoi, indiferent de circumstanțe. Cu toate acestea, exact când urma să încep ultimul an de facultate, a fost diagnosticată cu scleroză multiplă. Boala a progresat rapid, și în curând, a avut nevoie de îngrijire constantă.

În ciuda distanței fizice, am făcut tot posibilul să o susțin. Mi-am aranjat cursurile pentru a permite weekenduri lungi acasă, petrecute citindu-i și ajutând în casă. Ion, pe de altă parte, a considerat situația o inconveniență. S-a plâns de povara îngrijirii, în ciuda faptului că locuia sub același acoperiș și contribuia puțin la cheltuielile gospodăriei.

Șocul real a venit când am descoperit că Ion discuta planuri de a vinde casa familiei. Credea că banii ar putea fi folosiți mai bine pentru a-și susține stilul de viață și pentru a-și plăti datoriile, în loc să asigure îngrijirea de care avea nevoie mama noastră. Când l-am confruntat, conversația a devenit aprinsă. Ion m-a acuzat că am abandonat familia mutându-mă și a susținut că merită compensație pentru că a trăit cu părinții și s-a ocupat de boala mamei.

Simțindu-mă trădată, mi-am asumat responsabilitatea de a aranja îngrijire profesională pentru mama și am început procesul legal pentru a asigura că casa va fi protejată de impulsivitatea lui Ion. Tensiunea situației era palpabilă. Abia vorbeam, în afara mesajelor scurte și apelurilor telefonice tensionate, discutând în mare parte despre îngrijirea mamei și casa.

Lunile s-au transformat într-un an, iar starea mamei s-a înrăutățit. Am absolvit și m-am mutat înapoi la Ploiești pentru a fi mai aproape de ea. Ion, simțindu-se încolțit de acțiunile mele de a proteja proprietatea, a devenit distant. A vizitat mai rar, iar când o făcea, vizitele erau marcate de tăcere și evitare.

Într-o seară rece de noiembrie, am primit un apel de la un vecin, care m-a alertat că Ion era la casă, încărcând în mașina lui câteva dintre valorile mamei. Până când am ajuns, el plecase, și la fel și câteva moșteniri de familie. În acea noapte, mama a decedat, poate dintr-o inimă frântă mai mult decât din cauza bolii.

De atunci, nici mama, nici eu nu am mai vrut să avem de-a face cu el. Trădarea a fost prea adâncă, iar pierderea prea profundă. Ion nu s-a prezentat la înmormântare. Își făcuse alegerea, la fel și eu. La final, toate amintirile despre dragostea frățească au fost umbrite de umbrele lăcomiei și egoismului.