„Mamă, iartă-mă că m-am născut. Nu e vina mea. Curând nu mă vei mai vedea”: Apelul plin de lacrimi al Emmei

Prima zi de școală a Emmei în clasa întâi trebuia să fie o ocazie plină de bucurie. Mama ei, Victoria, pregătise un mic dejun special și chiar îi oferise un buchet de flori proaspete, aranjându-i părul în codițe îngrijite. Dimineața a fost plină de zâmbete și fotografii, un început aparent perfect. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, Emma purta o greutate mare.

Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, Emma își făcea tot posibilul să își mulțumească mama. Era întotdeauna prima care își termina temele, își ținea camera ordonată și ajuta la treburile casei fără să se plângă. În ciuda eforturilor sale, dispoziția Victoriei față de ea părea să se înrăutățească. Casa, odinioară plină de râsete, acum răsuna de strigăte și mustrări.

Victoria, o mamă singură, se lupta cu presiunile creșterii unui copil singură. Slujba ei de asistentă medicală cerea ore lungi, iar stresul adesea o urmărea acasă. O iubea pe Emma, dar răbdarea ei se subția, și se trezea reacționând exagerat la cele mai mici probleme. Emma, sensibilă și perceptivă, simțea fiecare izbucnire ca un eșec personal.

Într-o seară rece de noiembrie, tensiunea a atins un punct culminant. Emma a vărsat accidental un pahar cu suc pe un teanc de documente importante de la serviciu pe care Victoria le adusese acasă. Pe măsură ce hârtiile absorbeau lichidul roșu, fața Victoriei a căpătat o nuanță de furie pe care Emma nu o mai văzuse niciodată.

„Cum ai putut să fii atât de neatenționată, Emma?” a strigat Victoria, vocea ei răsunând pe pereții bucătăriei. „Muncesc zi și noapte pentru noi, și așa mă răsplătești?”

Lacrimile au început să curgă pe obraji Emmei pe măsură ce bâlbâia: „Îmi pare rău, mamă. Nu am vrut să…”

Dar Victoria era prea supărată pentru a asculta. „Scuzele nu rezolvă asta, Emma! Uneori mă întreb de ce lucrurile nu pot fi doar simple pentru o dată!”

În acea noapte, Emma stătea în pat, cuvintele dure repetându-se în mintea ei. Simțea o tristețe profundă, dureroasă. Își iubea mama, dar dezaprobarea constantă era prea mult pentru inima ei tânără să suporte. Emma se simțea ca o povară, o responsabilitate nedorită de care mama ei regreta.

Săptămânile au trecut, iar distanța dintre Emma și Victoria a crescut. Conversațiile erau scurte, adesea pline de instrucțiuni și mustrări, în loc de cuvinte de afecțiune. Spiritul viu al Emmei s-a estompat, zâmbetele ei au devenit mai rare, iar ochii ei și-au pierdut strălucirea tinerească.

Într-o dimineață rece de decembrie, Emma a scris un bilet, mâna tremurându-i în timp ce scria cuvintele:

„Mamă, iartă-mă că m-am născut. Nu e vina mea. Curând nu mă vei mai vedea.”

A lăsat biletul pe masa din bucătărie, și-a luat un rucsac mic cu cele mai prețioase lucruri ale ei și a deschis ușa din față în liniște. Aerul dimineții era înțepător, iar pe măsură ce ieșea, o lacrimă i-a curs pe obraz. Emma nu știa unde va merge, dar simțea că oriunde ar fi mai bine decât acasă, unde se simțea atât de neîndrăgită.

Victoria a găsit biletul două ore mai târziu. Inima i-a căzut când a citit cuvintele Emmei, mâinile îi tremurau. Realizarea eșecului ei ca mamă s-a prăbușit asupra ei. A căzut în genunchi, lacrimile curgându-i pe față, plină de regret și frică. Își îndepărtase fiica, și acum s-ar putea să nu mai aibă niciodată șansa să o readucă înapoi.