12 ani de sacrificii pentru casa visurilor noastre: Acum fiica noastră vrea să o ia pentru ea și logodnicul ei

— Mama, trebuie să vorbim. Nu mai pot aștepta.

Cuvintele Anei au tăiat liniștea serii ca o lamă rece. Stătea în pragul bucătăriei, cu ochii umezi și buzele strânse. Mihai, soțul meu, tocmai termina de pus lemne pe foc, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Știam că urmează ceva important, dar nu eram pregătită pentru ce avea să urmeze.

— Ce s-a întâmplat, draga mea? am întrebat încercând să-mi ascund neliniștea.

— Eu și Vlad… vrem să ne mutăm aici. În casa asta. Să fie a noastră.

Pentru o clipă, totul s-a oprit. Lemnele trosneau în sobă, ceasul bătea monoton pe perete, iar Mihai a rămas nemișcat, cu mâna pe ușă. Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Casa asta era visul nostru, al meu și al lui Mihai. Ani de zile am muncit cot la cot: eu la școală ca învățătoare, el la pădure și pe șantier. Am pus fiecare cărămidă cu mâinile noastre, am dormit iarna în camere neîncălzite și am mâncat de multe ori doar cartofi prăjiți ca să mai strângem un ban pentru materiale.

— Ana, nu cred că înțelegi… am început eu, dar Mihai m-a întrerupt.

— De ce vrei asta? Ce s-a întâmplat cu planurile voastre de la oraș?

Ana a oftat adânc și s-a așezat la masă. Avea ochii roșii de plâns.

— Nu mai suport agitația de acolo. Vlad a rămas fără serviciu, chiria e prea mare și… aici e liniște. E aer curat. Putem începe ceva nou. Vrem să facem o familie aici.

Mi-am privit mâinile bătătorite. M-am gândit la serile când Mihai venea acasă cu hainele rupte și palmele crăpate de muncă. La cum am visat împreună la fiecare detaliu: grădina cu trandafiri, terasa unde beam cafeaua dimineața, camera mică unde am plâns când Ana a plecat la facultate.

— Și noi? am întrebat încet. Unde să mergem?

Ana s-a uitat la mine ca un copil care nu înțelege de ce nu primește jucăria preferată.

— Puteți să vă luați o casă mai mică… Sau să stați la bunici până vă găsiți ceva. Noi avem nevoie de spațiu.

Mihai s-a ridicat brusc.

— Ana! Casa asta nu e doar o clădire! E viața noastră! Cum poți să ne ceri așa ceva?

Ana a izbucnit în plâns.

— Nu vreau să vă rănesc! Dar nu avem altă soluție! Vlad e disperat, eu nu mai pot trăi acolo…

Am simțit cum mă sufoc între dorința de a-mi ajuta copilul și durerea de a renunța la tot ce am construit. Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi amare. Mihai a dormit pe canapea, iar eu am stat ore întregi privind tavanul.

A doua zi, satul era același: liniștit, cu miros de iarbă udă și cocoși care cântau în zori. Dar în sufletul meu era furtună. Am mers la magazinul din sat; tanti Viorica m-a întrebat:

— Ce-ai pățit, Marioara? Pari abătută.

Am dat din umeri și am zâmbit forțat.

— Probleme cu copiii…

Toată ziua m-am gândit la vorbele Anei. Oare suntem egoiști dacă nu cedăm? Sau ea e prea grăbită? Seara, Mihai a venit lângă mine pe terasă.

— Nu pot să cred că Ana ne cere asta… Parcă nu mai e fata noastră.

— E disperată, Mihai… Poate noi am greșit undeva.

— Am muncit toată viața pentru ea! Și acum vrea să ne dea afară din casa noastră?

Am tăcut. În sufletul meu se dădea o luptă între mamă și femeia care a visat la această casă ca la o ancoră într-o lume nesigură.

În zilele următoare, Ana a venit iar cu Vlad. El era tăcut, jenat.

— Știm că e mult ce vă cerem… Dar dacă nu ne ajutați voi, nu avem unde merge. Putem plăti chirie sau… putem avea grijă de voi când îmbătrâniți.

Mihai a izbucnit:

— Nu vreau milă! Vreau respect!

Ana a început iar să plângă. Eu am simțit că mă prăbușesc.

Au trecut săptămâni de discuții aprinse, telefoane reci și vizite tensionate. Satul a început să vorbească: „Marioara și Mihai se ceartă cu fata lor pentru casă!” M-am simțit judecată de toți: „Ce mamă nu-și ajută copilul?” Dar nimeni nu știa cât ne-a costat această casă — nu doar bani, ci ani din viață, sănătate, vise sacrificate.

Într-o seară, după încă o ceartă cu Ana, am ieșit singură în grădină. M-am uitat la stele și m-am întrebat: Oare chiar trebuie să aleg între fericirea copilului meu și propria mea liniște? Oare sacrificiul nostru nu contează? Sau poate că dragostea de părinte înseamnă tocmai să renunți la tot?

Voi ce ați face în locul meu? E corect să cedezi tot ce ai construit pentru copilul tău sau există o limită peste care nici dragostea nu ar trebui să treacă?