A doua șansă: Cum o minciună mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, mama! Spune-mi adevărul! Cine sunt eu, de fapt?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu miros de sarmale și pâine caldă. Era duminică seara, iar familia se adunase la masă, ca în fiecare săptămână. Tata, cu ochii lui obosiți, privea în farfurie, iar fratele meu, Mihai, se juca absent cu furculița. Mama tremura ușor, cu mâinile strânse pe șorțul vechi, ca și cum s-ar fi agățat de ultima fărâmă de normalitate.

Totul a început cu un telefon ciudat primit în acea dimineață. O voce necunoscută mi-a spus: „Nu tot ce știi despre tine e adevărat.” Am crezut că e o glumă proastă, dar neliniștea nu m-a lăsat toată ziua. La masă, am izbucnit.

— Ce tot spui acolo, Andreea? a încercat tata să mă liniștească.

— Vreau să știu! De ce nu semăn cu nimeni din familie? De ce am mereu senzația că nu aparțin aici?

Mama a început să plângă. Mihai s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Tata a oftat adânc.

— E timpul să știi adevărul, a spus el cu voce joasă. Nu ești fiica noastră biologică. Te-am adoptat când aveai doar câteva luni.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Tot ce știam despre mine era o minciună. Am fugit din casă, cu lacrimile șiroind pe obraji, alergând fără țintă pe străzile pustii ale orașului nostru mic din Moldova.

În zilele care au urmat, am refuzat să vorbesc cu ai mei. M-am mutat la prietena mea, Ioana, care m-a primit fără întrebări. Îmi era rușine să mă întorc acasă. Mă simțeam trădată, furioasă, pierdută.

— Ce ai de gând să faci? m-a întrebat Ioana într-o seară.

— Nu știu… Poate ar trebui să-mi caut părinții adevărați. Sau poate ar trebui să uit totul și să plec din țară.

— Dar ei te-au crescut ca pe fiica lor. Nu crezi că meritau măcar să-i asculți?

Nu puteam să-i răspund. Îmi era dor de mama, de felul în care îmi pieptăna părul când eram mică, de râsul lui Mihai când ne certam pe telecomandă. Dar rana era prea proaspătă.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare adresată mie, scrisă de mama mea biologică. „Dragă Andreea, dacă vei citi vreodată aceste rânduri, vreau să știi că te-am iubit mereu…” Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept.

Am decis să-mi caut rădăcinile. Cu ajutorul unei asistente sociale din oraș, am reușit să dau de urma mamei mele biologice, Elena. Locuia într-un sat uitat de lume la marginea județului. Când am ajuns acolo, inima îmi bătea nebunește.

— Tu ești Andreea? a întrebat femeia cu ochii roșii de plâns când m-a văzut în prag.

— Da… Sunt eu.

Ne-am îmbrățișat fără cuvinte. Mi-a povestit despre greutățile prin care trecuse, despre sărăcie și boală, despre cum nu avusese altă soluție decât să mă dea spre adopție. Am simțit pentru prima dată compasiune și liniște.

Dar întoarcerea acasă a fost și mai grea. Tata nu mai vorbea cu mine, iar mama părea îmbătrânită peste noapte.

— Ne pare rău că nu ți-am spus mai devreme… Ne-a fost teamă că ne vei urî, mi-a spus ea într-o seară.

— Nu vă urăsc… Dar nu mai știu cine sunt.

Mihai a venit la mine în cameră după câteva zile.

— Știi… pentru mine tot sora mea ești. Nu contează sângele. Contează ce am trăit împreună.

Am plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură.

Au trecut luni până am reușit să-i iert cu adevărat pe părinții mei adoptivi. Am înțeles cât de greu le-a fost și lor. Am început să merg la terapie și să vorbesc deschis despre ce simt. Familia noastră nu mai e la fel ca înainte, dar e reală — cu răni și iertări, cu tăceri și îmbrățișări stângace.

Astăzi încă mă întreb cine sunt cu adevărat: fata care a crescut într-o familie iubitoare sau copilul abandonat al Elenei? Poate că răspunsul nu contează atât de mult cât drumul pe care îl parcurg ca să mă regăsesc.

Oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne pot schimba viața într-o clipă? Și cât curaj ne trebuie ca să iertăm și să mergem mai departe?