Adevărul care mi-a sfâșiat viața: „Am un copil cu soțul dumneavoastră”

— Doamnă Marta? — vocea de la celălalt capăt al firului era tânără, calmă, dar avea o nuanță ciudată, ca și cum ar fi încercat să-și ascundă emoțiile. Mâinile îmi erau încă ude de la vasele pe care le spălasem, iar inima mi-a tresărit fără motiv.

— Da, eu sunt. Cu cine vorbesc? — am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea fermă.

— Vă rog să nu închideți. E important. Am un copil cu soțul dumneavoastră.

Pentru o clipă, am crezut că am auzit greșit. Apoi, am simțit cum sângele mi se scurge din obraji și totul în jurul meu s-a estompat. Am rămas cu telefonul lipit de ureche, incapabilă să scot un sunet. În bucătărie mirosea a detergent și a cafea rece, iar pe masa de lemn stătea jurnalul meu deschis la o pagină goală.

— Ce glumă proastă e asta? — am reușit să articulez, dar vocea mea era spartă, ca un geam crăpat.

— Nu e o glumă. Mă numesc Irina. Știu că e greu de crezut, dar nu mai pot trăi cu această povară. Copilul are aproape trei ani. Numele lui este Vlad.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Trei ani? Adică exact perioada în care eu și Radu încercam să avem un copil și nu reușeam. Îmi amintesc serile în care plângeam pe ascuns în baie, iar el mă ținea în brațe și-mi spunea că va fi bine. Cât de ironic!

— De ce îmi spui asta acum? — am întrebat, cu un firicel de speranță că poate totul e doar o greșeală.

— Pentru că nu mai pot să trăiesc cu minciuna. Radu nu știe că vreau să vă spun. Dar Vlad întreabă tot mai des despre tatăl lui și nu vreau să-i ascund adevărul.

Am închis ochii și am inspirat adânc. În minte mi se derulau imagini cu mine și Radu la mare, râzând pe plajă, cu el aducându-mi flori fără motiv, cu promisiunile lui că suntem „noi doi împotriva lumii”.

— Vreau să vorbim față în față — am spus, surprinzându-mă pe mine însămi cu hotărârea din glas.

— Cum doriți. Eu locuiesc în Brașov. Pot veni la București oricând.

Am stabilit să ne vedem peste două zile, într-o cafenea discretă din centru. Două zile în care am trăit ca într-un vis urât. Radu a observat că sunt distantă, dar nu a insistat prea mult. Seara, când s-a băgat lângă mine în pat, i-am simțit respirația caldă pe ceafă și m-am întrebat dacă așa mirosea și lângă ea.

În dimineața întâlnirii, m-am privit în oglindă: cearcăne adânci, ochi roșii de nesomn și o tristețe pe care niciun machiaj nu o putea ascunde. Am ajuns la cafenea cu jumătate de oră mai devreme și am stat cu mâinile strânse pe ceașca de cafea până când Irina a intrat.

Era tânără, frumoasă într-un fel discret, cu părul prins într-o coadă și ochii verzi care evitau privirea mea. S-a așezat timid și a scos din geantă o fotografie: un băiețel blond cu ochii lui Radu.

— Nu vreau nimic de la dumneavoastră — a început ea, tremurând ușor. — Nici bani, nici scandal. Vreau doar ca Vlad să-și cunoască tatăl.

Am privit fotografia minute întregi. Era imposibil să neg asemănarea. M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci ca femeie care și-a pus toată viața în mâinile unui om care i-a ascuns cel mai mare adevăr.

— Cum s-a întâmplat? — am întrebat, aproape șoptind.

Irina mi-a povestit totul: cum s-au cunoscut la un curs de specializare la Sibiu, cum s-au văzut de câteva ori după aceea, cum el i-a spus că e căsătorit dar că trece printr-o perioadă dificilă acasă. Cuvintele ei mă loveau ca niște palme peste față.

— Și când ai aflat că ești însărcinată?

— La două luni după ce nu ne-am mai văzut. I-am spus, dar mi-a zis că nu poate să-și părăsească familia. Am acceptat… dar acum nu mai pot continua așa.

Am plecat de acolo cu pași grei, simțind că fiecare pas mă duce mai departe de viața pe care o știam. Acasă, Radu m-a întâmpinat cu obișnuitul „Ce-ai pățit? Pari obosită.”

Atunci am izbucnit:

— De cât timp ai un copil cu Irina?

A rămas stană de piatră. Pentru prima dată în toți anii noștri împreună l-am văzut speriat cu adevărat.

— Marta… te rog…

— Nu mai încerca să negi! Am văzut poza! Vlad e copilul tău!

A încercat să se apropie de mine, dar m-am tras înapoi ca și cum m-ar fi ars.

— De ce? De ce ai făcut asta? — am strigat printre lacrimi.

— A fost o greșeală… eram confuz… dar te iubesc pe tine!

Cuvintele lui au sunat goale. M-am simțit mică și neînsemnată, ca un obiect uitat într-un colț întunecat al casei noastre.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Mama m-a sunat și a simțit imediat că ceva nu e în regulă:

— Marta, ce s-a întâmplat? Ai vocea stinsă…

Nu am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spun mamei mele că bărbatul pe care îl considera ginerele perfect are un copil cu altcineva?

Seara târziu, când casa era cufundată în liniște, m-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru această familie: jobul lăsat baltă pentru a-l susține pe Radu când și-a deschis firma, serile petrecute singură când el „lucra târziu”, visurile despre copii care nu au venit niciodată…

M-am întrebat dacă pot ierta vreodată o asemenea trădare sau dacă ar trebui să plec și să-mi reconstruiesc viața din ruinele acestei minciuni.

Într-o seară, Radu a venit la mine cu ochii roșii:

— Vreau să-mi cunosc fiul… dar nu vreau să te pierd pe tine.

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată milă pentru el — omul care nu știa ce vrea și care a distrus totul dintr-o slăbiciune.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Poate dragostea adevărată să supraviețuiască unei asemenea trădări? Sau unele răni sunt pur și simplu prea adânci pentru a se vindeca vreodată?