Adevărul din sânge: Povestea mea despre tată, sânge și adevăruri ascunse

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot trăi cu îndoiala asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii dormeau în camera lor. Irina s-a oprit din spălatul vaselor, s-a întors spre mine și m-a privit lung, cu ochii ei mari, obosiți.

— Ce vrei să spui, Vlad?

— Vreau să fac un test ADN. Vreau să știu sigur că sunt tatăl lui Radu și al Ilincăi. Nu mai pot trăi cu gândul că poate nu sunt ai mei…

Am simțit cum aerul din bucătărie devine greu, aproape irespirabil. Irina a lăsat farfuria să cadă în chiuvetă, iar zgomotul spartului de porțelan a răsunat ca o sentință între noi. Niciunul nu a mai spus nimic minute bune. În acea tăcere, am simțit cum tot ce am construit împreună se clatină.

Totul a început cu niște glume proaste la serviciu. Colegii mei, Mihai și Sorin, făceau mișto de faptul că Radu nu seamănă deloc cu mine. „Băi, Vlad, sigur ești tu ta-su? Că are ochii verzi ca poștașul!” La început am râs, dar sămânța îndoielii a prins rădăcini. Apoi, când Ilinca a început să crească și nici ea nu semăna cu mine, gândurile negre au devenit tot mai apăsătoare.

Irina a acceptat testul, dar am văzut în ochii ei o durere pe care nu o mai văzusem niciodată. „Dacă asta te liniștește…”, mi-a spus încet. Am mers împreună la laborator, cu copiii de mână. Radu avea șase ani și nu înțelegea de ce trebuie să-i ia sânge. Ilinca plângea și mă strângea de gât, iar eu mă simțeam cel mai josnic om de pe pământ.

Rezultatele au venit după două săptămâni. Am deschis plicul cu mâinile tremurânde. „Nu există compatibilitate genetică între Vlad Popescu și minorii Radu Popescu și Ilinca Popescu.” Am citit de trei ori, sperând că am greșit eu ceva. Irina a izbucnit în plâns și a fugit din casă. Eu am rămas acolo, cu hârtiile în mână, simțindu-mă golit de orice sens.

A urmat iadul. Am început să ne certăm zilnic. Eu o acuzam pe Irina de trădare, ea mă acuza că nu am încredere în ea. Părinții mei au aflat și au venit să-mi spună că trebuie să divorțez. Mama plângea și spunea că nu poate accepta „copiii altuia” în familie. Tata era furios: „Te-a făcut de râs! Nu vezi că te-a mințit?”

Irina s-a mutat la mama ei cu copiii. Casa era pustie fără râsetele lor. Îmi era dor de Radu care venea să mă tragă de mânecă să ne jucăm Lego, de Ilinca care mă striga „tati” dimineața. Dar nu puteam trece peste hârtia aia blestemată.

Am ajuns la tribunal. Am cerut custodia copiilor, deși nici eu nu știam ce vreau cu adevărat. Avocatul Irinei a adus martori care spuneau că nu ar fi avut cum să mă înșele; vecinii, prietenii noștri comuni – toți jurau că Irina e o femeie cinstită. Dar testul era acolo, negru pe alb.

Judecătorul a cerut o expertiză suplimentară. Încă un test ADN, făcut la Institutul Național de Medicină Legală. Rezultatul a fost același: nu eram tatăl biologic al copiilor mei.

Am început să beau. Seara stăteam singur pe canapea și mă uitam la pozele cu copiii pe telefon. Mă întrebam dacă totul a fost o minciună sau dacă eu sunt cel nebun. Într-o noapte am primit un mesaj de la Irina: „Nu pot să dorm. Radu plânge după tine.”

Am mers la ea acasă a doua zi dimineață. Am găsit-o palidă, slăbită, cu ochii umflați de plâns.

— Vlad, trebuie să găsim o explicație! Eu știu că nu te-am înșelat niciodată!

— Atunci cum se explică testele astea? am urlat eu.

— Nu știu! Poate e vreo greșeală medicală… Poate… poate e ceva ce nu știm!

Am început să investigăm împreună. Am mers la doctori geneticieni, am citit forumuri medicale nopți întregi. Într-o zi, un medic tânăr de la Spitalul Fundeni ne-a spus:

— Există cazuri rare de chimerism genetic. Adică o persoană poate avea două linii genetice diferite în corpul său, dacă la începutul sarcinii mamei sale au existat doi embrioni care s-au unit.

Am făcut analize suplimentare: probe din sânge, salivă și chiar din piele. Rezultatul a fost șocant: ADN-ul din sângele meu nu corespundea cu cel al copiilor, dar ADN-ul din țesutul bucal era compatibil! Eram tatăl lor biologic – doar că sângele meu purta alt cod genetic decât restul corpului.

Când am aflat adevărul, am izbucnit în plâns în cabinetul doctorului. Irina m-a îmbrățișat strâns și pentru prima dată după luni întregi am simțit că suntem din nou o familie.

Am mers acasă împreună și le-am spus copiilor că tati se va întoarce acasă pentru totdeauna.

Dar rana rămâne. Oamenii încă vorbesc pe la colțuri; părinții mei încă privesc copiii cu suspiciune uneori. Eu încă mă trezesc noaptea transpirat, visând că pierd tot ce iubesc.

Mă întreb uneori: cât valorează încrederea într-o familie? Poate fi ea refăcută după ce ai pus totul sub semnul întrebării? Voi ce ați fi făcut dacă erați în locul meu?