„Aici nu ești acasă!” – Povestea mea despre lupta pentru demnitate într-o familie românească

— Ce cauți aici? Acesta este apartamentul fiului meu, nu al tău!
Vocea doamnei Mariana a tăiat aerul ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau pe valiza pe care abia o adusesem din taxi. Era prima mea zi în noua casă, după cununia cu Vlad, și tot ce-mi doream era să simt că aparțin undeva. Dar privirea rece a soacrei mele m-a făcut să mă simt ca un intrus în propria viață.

— Vlad mi-a spus să vin… am crezut că…
— Ai crezut prost! Aici nu ești acasă. Aici faci ce spun eu!

M-am uitat la Vlad, care stătea cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva. În acel moment, am simțit cum o parte din mine se rupe. Crescusem într-o familie modestă din Bacău, unde mama și tata se certau des, dar niciodată nu m-au făcut să mă simt străină în casa mea. Acum, la 27 de ani, eram din nou fetița speriată care nu știe unde să se ascundă.

Primele luni au fost un coșmar. Mariana controla tot: ce găteam, cum aranjam lucrurile, chiar și când făceam duș. Vlad era mereu la muncă sau la fotbal cu prietenii lui, iar eu rămâneam singură cu privirile tăioase ale soacrei mele. Într-o seară, când am încercat să gătesc sarmale după rețeta mamei mele, Mariana a intrat în bucătărie și a început să râdă:

— Așa faci tu sarmale? Vai de capul tău! Nu mă mir că Vlad e tot mai slab.

M-am simțit umilită. Am lăsat totul baltă și m-am dus în camera noastră, unde am plâns în pernă până târziu. Vlad a venit târziu acasă și nici măcar nu a observat că nu mâncasem nimic.

— Ce ai? iar plângi?
— Nu mai pot, Vlad… Mama ta mă urăște. Nu pot să fac nimic bine aici.
— Las-o, așa e ea. O să se obișnuiască.

Dar nu s-a obișnuit niciodată. Ba chiar a devenit mai rea. Într-o zi, am găsit lucrurile mele aruncate pe hol.

— Am nevoie de spațiu. Du-le la boxă!
Am încercat să protestez, dar Mariana mi-a spus pe un ton glacial:

— Dacă nu-ți convine, ușa e acolo.

Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu eram problema. Poate nu eram destul de bună pentru familia lor. Poate că Vlad merita pe cineva mai docil, mai dispus să accepte regulile mamei lui. Dar apoi mi-am amintit de visurile mele: voiam o familie caldă, copii care să râdă prin casă, nu o viață trăită cu frica de a greși.

Într-o zi, când Vlad era la serviciu, Mariana a venit la mine cu o hârtie:

— Uite aici contractul apartamentului. E pe numele lui Vlad. Tu nu ai niciun drept aici. Să nu uiți asta!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu. M-am întrebat dacă viața mea va fi mereu așa: o luptă continuă pentru un strop de respect.

Apoi au început certurile cu Vlad. Îi reproșam că nu mă apără, el îmi spunea că exagerez. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat trântind ușa. Am rămas singură cu Mariana.

— Vezi? Nici el nu te suportă!
Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

Au urmat luni de tăcere și răceală între mine și Vlad. El venea târziu acasă, eu mă retrăgeam în camera noastră și visam la o viață diferită. Într-o zi, am aflat că Vlad vorbea tot mai des cu o colegă de la muncă. Am încercat să-l confrunt:

— Vlad, tu mai ții la mine?
— Nu știu… E prea mult stres aici.

Atunci am înțeles: nu doar că nu aveam un loc în casa lor, dar nici în inima lui Vlad nu mai aveam loc.

Într-o dimineață, mi-am făcut bagajele și am plecat fără să spun nimic. Am mers la sora mea, Irina, care m-a primit cu brațele deschise.

— De ce ai stat atât?
— Pentru că am sperat că o să fie bine… Dar uneori speranța te ține captiv într-un coșmar.

Au trecut doi ani de atunci. Mi-am găsit un job la o librărie mică și liniștită din oraș. Încet-încet, am început să mă regăsesc. Am cunoscut oameni noi, am citit zeci de cărți despre curaj și vindecare. Uneori încă visez noaptea că sunt prinsă în acea casă rece și ostilă, dar dimineața mă trezesc liberă.

Nu știu dacă Vlad regretă ceva sau dacă Mariana încă își controlează fiul ca pe un copil. Știu doar că eu am ales să trăiesc cu demnitate.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc coșmarul acesta în casele lor? Câte dintre noi aleg să plece și câte rămân captive din teamă sau rușine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?