Ajutor! Familia mea așteaptă să mor ca să-mi ia apartamentul

— Nu mai ai mult, mamă, și ar fi bine să te gândești ce faci cu apartamentul, a spus Irina, fiica mea cea mare, cu o voce rece, aproape mecanică. Stătea pe marginea patului meu, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o povară. În colțul camerei, Mihai, băiatul meu, își verifica telefonul, fără să ridice măcar privirea spre mine.

Am simțit un nod în gât, același pe care îl simțeam de fiecare dată când copiii mei veneau în vizită doar ca să întrebe de acte, de bani, de moștenire. Nu mai era vorba de grija pentru sănătatea mea, de o vorbă bună sau de o îmbrățișare. Totul se rezuma la apartamentul acesta cu două camere, pe care l-am cumpărat cu greu, muncind o viață întreagă la fabrica de confecții din Ploiești.

— Irina, nu vreau să vorbim despre asta acum. Nu mă simt bine, am nevoie de liniște, am încercat să spun, dar vocea mi-a tremurat.

— Tocmai pentru că nu te simți bine trebuie să ne gândim la viitor. Nu vrei să lași lucrurile nerezolvate, nu? Să nu ne trezim cu probleme după… a continuat ea, fără să clipească.

Mihai a ridicat ochii din telefon și a oftat, plictisit:

— Hai, Irina, las-o, că oricum nu vrea să înțeleagă. O să ajungem să ne certăm pe apartamentul ăsta ca fraierii, după ce nu mai e.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat cu greu din pat și am ieșit pe balcon, unde aerul rece de martie mi-a tăiat respirația. M-am sprijinit de balustradă și am privit blocurile gri, identice, care se întindeau cât vedeai cu ochii. M-am întrebat unde am greșit. Cum am ajuns să fiu doar o semnătură pe un act de proprietate pentru copiii mei?

Mi-am amintit de vremurile când îi țineam de mână la grădiniță, când le făceam clătite duminica dimineața, când îi îmbrățișam după fiecare notă proastă. Atunci nu conta nimic altceva decât să fie ei bine. Acum, nu mai conta nimic altceva decât apartamentul.

Seara, după ce au plecat, am rămas singură, cu televizorul pornit pe știri, dar fără să aud nimic din ce se spunea. Am început să plâng în hohote, cu fața în pernă, rușinată de propria neputință. Nu mai aveam pe nimeni. Soțul meu, Ion, murise acum zece ani, iar de atunci totul se destrămase încet, ca un pulover vechi de lână.

A doua zi, am sunat-o pe sora mea, Maria, singura care mai păstra o urmă de căldură în glas când mă suna.

— Nu pot să cred, Ileana, că ai ajuns să te temi de copiii tăi! Ce fel de oameni au ajuns? a exclamat ea, indignată.

— Nu știu, Maria. Poate am greșit eu undeva. Poate i-am răsfățat prea mult, poate nu le-am cerut niciodată nimic. Acum simt că nu mai am niciun rost.

— Nu vorbi așa! Tu ai dreptul să trăiești liniștită, să te bucuri de ce ai muncit. Nu le da nimic până nu ești sigură că asta vrei. Și, dacă vrei, poți să faci testamentul cum vrei tu. Sau să-l lași cuiva care chiar are grijă de tine.

Cuvintele Mariei mi-au dat curaj. În aceeași zi, am căutat un notar și am făcut un testament. Am decis să las apartamentul unei fundații care se ocupă de bătrâni singuri, cu condiția să mă ajute la nevoie. Am simțit o ușurare, dar și o tristețe adâncă. Era ca și cum aș fi recunoscut, în sfârșit, că nu mai am familie.

Când Irina și Mihai au aflat, au venit val-vârtej, furioși, urlând la mine ca niște străini.

— Cum ai putut să faci așa ceva? Să lași apartamentul unor necunoscuți? Noi suntem copiii tăi! a țipat Irina, cu ochii injectați de furie.

— Copiii mei? Copiii mei nu mă întreabă niciodată dacă am ce mânca, dacă mă doare ceva, dacă am nevoie de ajutor. Copiii mei nu vin decât să vadă dacă mai trăiesc, ca să știe când pot să-și împartă apartamentul. Nu mai vreau să trăiesc cu frica asta, am spus, cu o voce pe care nu mi-o recunoșteam.

Mihai a trântit ușa de la intrare și a plecat, iar Irina a rămas, plângând, dar nu de durere, ci de ciudă. Am simțit că nu mai am nimic de pierdut.

Au trecut săptămâni în care nu m-au mai căutat. M-am obișnuit cu liniștea, cu sunetul ceasului din sufragerie, cu pașii vecinilor pe hol. Am început să ies mai des în parc, să vorbesc cu alte femei de vârsta mea, să citesc, să gătesc pentru mine. Am descoperit că pot trăi și fără ei, deși doare al naibii de tare.

Într-o seară, am primit o scrisoare de la fundație. Mă invitau la o întâlnire, să cunosc alți oameni ca mine, să particip la activități. Am mers, cu inima strânsă, dar acolo am găsit oameni care zâmbeau sincer, care mă ascultau, care nu voiau nimic de la mine. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că aparțin undeva.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare ce înseamnă, cu adevărat, să ai o familie? Sângele sau sufletul? Poate că nu e niciodată prea târziu să-ți găsești liniștea, chiar dacă trebuie să renunți la cei pe care i-ai iubit cel mai mult. Voi ce ați face în locul meu? Ați putea să vă rupeți de propriii copii pentru liniștea voastră?