Am alăptat-o pe fiica mea până la 8 ani. Acum familia mea e pe marginea prăpastiei și mă întreb dacă am greșit…

— Ilinca, nu mai poți să vii la mine în fiecare seară pentru lapte! Nu mai ești un bebeluș! vocea soțului meu, Mihai, răsună în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine prăjită. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Ilinca, cu ochii ei mari și umezi, s-a ascuns după mine, ca un pui speriat.

— Las-o, Mihai, te rog… încă are nevoie de mine, am șoptit, dar vocea mi-a tremurat. Știam că nu mai pot ascunde adevărul: Ilinca avea opt ani și încă o alăptam. În fiecare seară, după ce se stingea lumina, venea la mine în pat și mă ruga să o țin la piept. Era ritualul nostru secret, dar nu mai era secret de mult. Mama mea, vecinii, chiar și doamna învățătoare au început să bârfească.

Totul a început când Ilinca era mică și s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu-i dădeau șanse mari. Am stat nopți întregi lângă pătuțul ei, rugându-mă să nu mi-o ia Dumnezeu. Când a început să-și revină, am simțit că laptele meu era singura ei salvare. De atunci, n-am mai putut să mă opresc. Fiecare dată când plângea sau era speriată, o luam la piept și totul se liniștea.

Dar timpul a trecut. Ilinca a crescut. Colegii au început să râdă de ea că e prea atașată de mine. Într-o zi, am găsit-o plângând în baie.

— Mami, de ce nu sunt ca ceilalți copii? De ce râd de mine? m-a întrebat printre sughițuri.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu știam ce să-i spun. Că am vrut doar să o protejez? Că mi-era teamă să o las să crească?

Mihai s-a îndepărtat tot mai mult de noi. Seara stătea la televizor sau ieșea cu prietenii. Într-o noapte, l-am auzit vorbind la telefon:

— Nu mai pot, mamă… Mariana nu vrea să vadă că face rău copilului. Parcă trăim într-o bulă… Nu știu cât mai rezist.

M-am simțit trădată și singură. Dar nu puteam renunța la Ilinca. Era tot ce aveam.

Într-o zi, mama mea a venit hotărâtă la noi acasă.

— Mariana, tu nu vezi că îi faci rău fetei? O să ajungă să nu poată sta fără tine niciodată! Eu te-am crescut altfel! m-a certat ea cu voce aspră.

Am izbucnit în plâns.

— Nu știu cum să mă opresc! Dacă pățește ceva? Dacă nu mai pot fi acolo când are nevoie?

Mama m-a luat în brațe pentru prima dată după mulți ani.

— Copiii trebuie lăsați să zboare, fata mea…

Dar eu nu puteam. Fiecare încercare de a o înțărca se termina cu crize de plâns, nopți nedormite și vinovăție. Într-o seară, Mihai a venit la mine cu valiza făcută.

— Ori găsești o cale să te desprinzi de Ilinca, ori eu plec. Nu mai pot trăi așa.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum să aleg între bărbatul pe care îl iubesc și copilul meu?

Am mers la psiholog. Prima ședință a fost un coșmar.

— Mariana, ce simți când Ilinca vine la tine pentru lapte?

— Simt că sunt utilă… că doar eu pot să o ajut… că dacă nu fac asta, o pierd…

— Dar dacă ai pierde-o oricum? Dacă tocmai asta o ține pe loc?

Am plecat acasă cu mintea răvășită. În acea noapte am visat că Ilinca fugea de mine pe un câmp mare și eu nu puteam s-o ajung.

A doua zi am încercat să-i spun „nu”. A plâns ore întregi. M-am simțit cea mai rea mamă din lume. Dar Mihai m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— E greu pentru amândouă, dar trebuie să-i dai voie să fie copil printre copii.

Au urmat luni de chin. Ilinca s-a retras în ea însăși. A refuzat să meargă la școală. Învățătoarea m-a chemat la ședință:

— Doamnă Popescu, Ilinca are nevoie de ajutor specializat. E anxioasă, nu vorbește cu ceilalți copii…

M-am simțit vinovată pentru tot. Am început să citesc despre atașament și dependență. Am descoperit că dragostea poate sufoca dacă nu știm când să ne retragem.

Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu ochii roșii:

— Mami, promit că pot dormi singură azi… dar stai lângă ușă?

Am plâns în tăcere lângă ușa camerei ei toată noaptea.

Astăzi Ilinca are nouă ani și merge la terapie. Încercăm împreună să ne vindecăm rănile pe care le-am făcut din prea multă iubire și teamă. Mihai s-a întors acasă și încercăm să fim din nou o familie.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea mea a fost prea mult? Sau prea puțin? Voi ce ați fi făcut în locul meu?