Am dat afară propriul meu fiu și m-am mutat la nora mea: Povestea unei mame care a ales să nu mai tacă

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să te privesc cum îți bați joc de viața ta și de a celor din jur! am urlat într-o seară, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Bacău. Era târziu, iar vecinii probabil ascultau cu urechea lipită de perete, dar nu-mi mai păsa. Ani de zile am tăcut, am strâns din dinți, am încercat să fiu mama care iartă orice, dar în acea seară, ceva în mine s-a rupt.

Mihai, băiatul meu, stătea în fața mea cu ochii injectați, mirosind a alcool și a tutun. Avea 34 de ani, dar părea mai bătrân decât mine. De când murise tatăl lui, parcă totul se destrămase. A început să bea, să vină acasă târziu, să țipe la mine și la Alina, nora mea. Am încercat să-l ajut, să-l duc la preot, la doctor, dar mereu găsea scuze. Alina, săraca, a răbdat și ea cât a putut. O vedeam cum se stinge pe zi ce trece, cum ochii ei albaștri, cândva plini de viață, se umpleau de lacrimi și de teamă.

În acea seară, Mihai a ridicat mâna la mine. Nu m-a lovit, dar gestul a fost suficient. Am simțit că nu mai pot să-l apăr, că nu mai pot să-l scuz. — Ieși afară din casa asta! am spus, cu o voce pe care nici eu nu o recunoșteam. El a râs, m-a înjurat, dar am rămas neclintită. Am închis ușa după el și am tras zăvorul. Am plâns toată noaptea, dar nu de vină, ci de ușurare.

A doua zi, Alina a venit la mine, cu fetița lor, Maria, de mână. — Ce facem, mamaie? a întrebat ea, cu vocea stinsă. Am privit-o și am știut că nu pot să o las singură. — Merg cu voi, i-am spus. — Dar lumea o să vorbească, a zis ea. — Lumea vorbește oricum, Alina. Măcar să vorbescă pentru ceva ce merită.

Ne-am mutat toate trei într-o garsonieră mică, la marginea orașului. Nu aveam multe, dar aveam liniște. În primele săptămâni, Mihai a venit de câteva ori să bată la ușă, să ceară bani, să țipe. Am chemat poliția, am făcut plângere. Pentru prima dată, am ales să nu mai fiu mama care iartă orice, ci femeia care se apără pe ea și pe cei dragi.

Vecinii au început să șușotească. — Cum să-ți dai afară copilul? — Ce fel de mamă ești? — Săracul Mihai, așa l-a crescut. Am auzit toate vorbele astea, dar nu m-au mai durut. Ani de zile am trăit cu frica de gura lumii, cu frica de singurătate, cu frica de a nu fi o mamă „rea”. Dar am înțeles că, uneori, să fii mamă înseamnă să spui „ajunge”.

Alina a început să lucreze la o brutărie, iar eu am avut grijă de Maria. Fetița, la început speriată, a început să râdă din nou, să cânte, să deseneze. Într-o zi, m-a întrebat: — Mamaie, tati o să vină după noi? Am strâns-o în brațe și i-am spus: — Nu, puiule, aici suntem în siguranță.

Mihai a încercat să se împace cu noi. A venit cu flori, cu promisiuni, cu lacrimi. Dar am rămas tare. — Nu mai pot, Mihai. Te iubesc, dar nu mai pot să te las să ne faci rău. Dacă vrei să ne vezi, du-te la doctor, schimbă-te. Până atunci, nu.

Au trecut luni de zile. Am început să mă simt din nou om. Să gătesc fără să mă tem că cineva va arunca farfuria de perete. Să dorm fără să tresar la fiecare zgomot. Să râd cu Alina, să mă joc cu Maria. Am început să mă gândesc la mine, la ce-mi place, la ce vreau. Am început să citesc, să ies la plimbare, să vorbesc cu alte femei care au trecut prin ce am trecut și eu.

Într-o zi, la piață, m-a oprit doamna Stanciu, vecina de la trei. — Viorica, să nu te superi, dar eu cred că ai făcut bine. Și eu am un băiat care bea, dar n-am avut curajul să-l dau afară. Poate dacă aș fi făcut-o, nu ajungeam aici. Am simțit că nu sunt singură. Că sunt multe femei ca mine, care tac, care rabdă, care se tem. Dar nu trebuie să fie așa.

Mihai nu s-a schimbat. A ajuns să doarmă pe la prieteni, să-și piardă locul de muncă. Mă doare, ca mamă, să-l văd așa. Dar știu că nu pot să-l salvez dacă el nu vrea. Știu că, dacă mă întorc la vechile obiceiuri, nu fac decât să-i fac rău și lui, și nouă.

Sunt nopți în care plâng, în care mă întreb dacă am făcut bine. Dar dimineața, când o văd pe Maria zâmbind, când o văd pe Alina liniștită, știu că am ales corect. Poate am făcut-o prea târziu, poate am greșit mult până acum, dar măcar acum am avut curajul să spun „nu”.

Mă gândesc la toate mamele care tac, care rabdă, care cred că a fi mamă înseamnă să suferi la nesfârșit. Nu, nu trebuie să fie așa. Uneori, să fii mamă înseamnă să spui „ajunge”, să alegi binele, chiar dacă doare.

Oare câte dintre noi avem curajul să ne punem pe noi pe primul loc, măcar o dată în viață? Oare câte dintre noi mai cred că merităm liniște și respect, nu doar suferință? Aștept să-mi spuneți și voi, poate nu sunt singura care a ales altfel.