„Am dat totul copiilor mei, iar acum mă simt o povară”

— Mamă, te rog, nu mai insista! Știm ce avem de făcut, nu trebuie să ne spui tu mereu!
Vocea Irinei, fiica mea cea mare, răsună în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o pregăteam. Mâinile mi s-au oprit pe lingura de lemn, iar inima mi-a tresărit ca la o veste rea. Nu era prima dată când auzeam cuvintele astea, dar azi au durut altfel. Poate pentru că, în ultima vreme, mă simt tot mai des ca un musafir în propria familie.

Mă numesc Mariana și am 62 de ani. Am crescut trei copii: Irina, Vlad și Radu. Am renunțat la serviciu când s-a născut Radu, cel mic. Soțul meu, Gheorghe, lucra la combinat și aducea bani buni acasă. Am crezut mereu că rolul meu e să fiu stâlpul casei: să gătesc, să spăl, să-i ascult și să-i ocrotesc pe toți. Nu mi-a părut rău niciodată. Sau cel puțin așa credeam.

Acum, când copiii mei sunt mari și au viețile lor, mă trezesc dimineața într-o liniște apăsătoare. Gheorghe a murit acum patru ani, răpus de un infarct pe neașteptate. De atunci, casa noastră mare din Pitești a devenit prea tăcută. Mă agăț de orice ocazie să-i chem pe copii la masă sau să-i ajut cu ceva. Dar de fiecare dată simt că deranjez.

— Mamă, nu trebuie să vii tu să ai grijă de copii când suntem plecați la serviciu. Avem bonă! — mi-a spus Vlad într-o seară, când m-am oferit să stau cu nepoții.

— Dar eu vreau să-i văd! — am răspuns eu, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Știu, dar nu vrem să te obosești. Bucură-te de timpul tău liber!

Timpul meu liber… Ce înseamnă asta pentru o femeie care și-a trăit viața pentru alții? M-am uitat în oglindă într-o dimineață și aproape că nu m-am recunoscut. Ridurile din jurul ochilor, părul alb strâns la spate… Cine sunt eu acum? Ce rost mai am?

Irina vine rar pe la mine. Are doi copii mici și un soț mereu ocupat. Când vine, e mereu grăbită.

— Mamă, nu-mi mai pune atâtea întrebări! Nu am timp acum!

Îmi mușc buzele și încerc să nu plâng. Îmi spun că poate exagerez eu, că poate așa sunt vremurile. Dar mă doare. Mă doare să văd cum tot ce am construit se destramă încet-încet.

Într-o duminică, am făcut sarmale și am sunat-o pe Irina:

— Irina, am făcut sarmale ca pe vremuri! Poate vii cu copiii…

— Mamă, nu știu dacă putem azi… Avem multe de făcut. Poate altă dată.

Am închis telefonul și am privit masa întinsă pentru șase persoane. Am mâncat singură, cu lacrimile curgând în farfurie.

Radu e cel mai mic și cel mai distant. S-a mutat la București după facultate și vine acasă doar de Paște sau Crăciun.

— Mamă, am viața mea acum. Nu pot veni așa des cum ai vrea tu.

— Știu… doar că mi-e dor de tine.

— Și mie mi-e dor, dar trebuie să înțelegi că nu mai sunt copil.

M-am simțit ca o povară. Ca o umbră care bântuie prin viețile lor fără rost.

Într-o zi m-am hotărât să merg la biserică. Poate acolo găsesc liniștea pe care n-o mai găsesc acasă. Preoteasa m-a întrebat:

— Ce faci, Mariana? Cum ești?

— Nu prea bine… Copiii mei nu mai au nevoie de mine.

— Asta e firea vieții… Dar poate ai nevoie tu de tine acum.

M-am gândit mult la vorbele ei. Ce-ar însemna să am grijă de mine? Să ies la plimbare prin parc? Să citesc o carte? Să merg la teatru? Dar cu cine?

Într-o seară am sunat-o pe vecina mea, tanti Sofia:

— Sofia, vrei să mergem mâine la piață împreună?

— Sigur că da! Mi-ar prinde bine compania ta.

Am început să ies mai des din casă. Să vorbesc cu vecinele la poartă. Să merg la clubul pensionarilor din cartier. Dar tot simt un gol imens în suflet când mă gândesc la copiii mei.

Într-o zi, Irina a venit pe neașteptate cu copiii:

— Mamă, scuză-mă că n-am anunțat… Am avut nevoie de puțin ajutor.

Am zâmbit larg și le-am pregătit clătite. În timp ce fetița Irinei se juca la picioarele mele, Irina m-a privit lung:

— Mamă… Îmi pare rău dacă te-am rănit uneori. E greu să fii mamă și soție și să ai serviciu…

Am simțit cum mi se rupe un nod din piept.

— Știu… Nici eu n-am știut mereu cum să fiu mamă pentru voi.

Ne-am îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că mai am un rost.

Dar știu că nu va fi mereu așa. Copiii cresc și pleacă. Viața merge înainte. Eu rămân cu amintirile și cu dorul.

Mă întreb adesea: oare am greșit că mi-am dedicat viața copiilor mei? Oare ar fi trebuit să-mi păstrez o parte din mine doar pentru mine? Sau poate fiecare mamă ajunge, mai devreme sau mai târziu, să se simtă inutilă? Voi ce credeți?