Am decis, în sfârșit, să-l las pe fiul meu să crească: Povestea unei mame românce între sacrificiu și eliberare

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să te țin sub un clopot de sticlă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon. Avea 19 ani și încă locuia cu mine și cu părinții mei, într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Mirosea a ciorbă de perișoare și a tensiune nespusă.

Nu știu dacă Vlad m-a auzit sau dacă doar s-a prefăcut că nu mă aude. Era obișnuit cu certurile noastre, cu reproșurile bunicii lui, cu oftaturile mele și cu tăcerile apăsătoare ale bunicului. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine. Am simțit că nu mai pot continua așa.

Totul a început acum douăzeci de ani, când eram o studentă timidă la Litere. Îl cunoscusem pe Radu la un seminar despre Eminescu. Era carismatic, rebel și sigur pe el. Am trăit o iubire scurtă și intensă, iar când am rămas însărcinată, părinții mei au intervenit imediat: „Irina, nu poți să-ți distrugi viața pentru un băiat care nici măcar nu are serviciu!”

Radu a dispărut rapid din peisaj. Mama și tata au preluat controlul. M-au mutat acasă, mi-au interzis să mai merg la facultate și mi-au spus că trebuie să mă ocup doar de copil. „Noi știm mai bine ce e bine pentru tine”, repeta mama obsesiv.

Anii au trecut greu. Am crescut un copil singură, sub privirile critice ale părinților mei. Orice decizie luam era analizată și criticată. „Nu-i da voie să iasă afară după ora opt!” „Nu-l lăsa la calculator!” „Nu-i cumpăra haine scumpe!”

Vlad a crescut într-o atmosferă sufocantă. Eu eram prinsă între dorința de a-i oferi libertate și frica de a nu greși. Îmi era teamă că va păți ceva dacă îl las să iasă cu prietenii sau să meargă la petreceri. Îmi era teamă că va repeta greșelile mele.

Într-o zi, când Vlad avea 16 ani, l-am găsit plângând în baie. „Mamă, nu mai suport! Toți colegii mei au voie să iasă în oraș, numai eu trebuie să dau raportul la bunica pentru orice pas!”

Am simțit atunci că am eșuat ca mamă. Dar nu am avut curajul să mă opun părinților mei. M-am ascuns în spatele lor, spunându-mi că știu ei mai bine.

Acum, Vlad era aproape adult și încă depindea de noi pentru orice decizie. Nu avea prieteni apropiați, nu ieșea decât rar din casă și părea mereu absent. Într-o seară, l-am întrebat:

— Vlad, ce-ți dorești tu cu adevărat?

S-a uitat la mine cu ochii goi:

— Să plec de aici.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am început să plâng. Mama a intrat val-vârtej în cameră:

— Ce-i cu tine? Iar îl răsfeți? Dacă îl lași liber, o să ajungă ca tatăl lui!

Atunci am țipat pentru prima dată la mama:

— Ajunge! E fiul meu! Lasă-mă să fiu eu mamă!

A urmat o ceartă cumplită. Tata a încercat să ne despartă, dar eu nu m-am oprit. Am spus tot ce aveam pe suflet: cât de mult m-au controlat, cât de mult m-au făcut să mă simt incapabilă și cât de mult l-au sufocat pe Vlad.

După acea seară, am început să fac mici schimbări. L-am lăsat pe Vlad să iasă cu prietenii lui din liceu. I-am dat bani de buzunar fără să-i cer socoteală pentru fiecare leu cheltuit. Am început să-l ascult fără să-l judec.

La început, părinții mei au fost furioși. Mama nu mi-a vorbit două săptămâni. Tata m-a privit dezamăgit. Dar Vlad a început să prindă viață. A venit acasă zâmbind după o ieșire la film. Mi-a povestit despre o fată care îi plăcea.

Într-o zi, mi-a spus:

— Mamă, vreau să dau la Politehnică și vreau să mă mut la cămin.

Am simțit un gol în stomac. Cum adică să plece? Să rămân singură? Dar am zâmbit și i-am spus:

— Dacă asta vrei tu…

Mama a făcut o criză de nervi:

— O să-l pierzi! O să ajungă pe drumuri!

Dar eu am rămas fermă. L-am ajutat pe Vlad să-și facă bagajele și l-am condus la cămin. Când l-am văzut intrând pe poarta campusului, mi-au dat lacrimile.

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc la toți anii pierduți între frică și control. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău lăsându-l pe Vlad să plece.

Poate că mulți mă vor judeca: „Cum poți să-ți lași copilul singur într-un oraș mare?” Dar eu cred că fiecare are dreptul la propria viață.

Oare câte mame trăiesc cu frica de a-și lăsa copiii să crească? Oare câte dintre noi ne ascundem în spatele fricii și al tradițiilor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?