„Am doar un nepot!”: Povestea unei mame între iubire, respingere și lupta pentru familie

— Nu înțeleg de ce trebuie să o aduci pe Ilinca aici, Camelia! Nu e sângele nostru, nu e nepotul meu!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri îngălbenite. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Ilinca, fetița mea de 12 ani, stătea cu ochii în pământ, încercând să se facă nevăzută. Soțul meu, Radu, privea în gol, incapabil să intervină.

M-am mutat la Radu acum doi ani, după un divorț dureros. Credeam că am găsit liniștea și sprijinul de care aveam nevoie. Dar nu am prevăzut niciodată cât de greu va fi să-mi cresc copilul într-o familie care nu o voia cu adevărat. Viorica avea un singur nepot „adevărat”, pe Vlad, băiatul surorii lui Radu. Pentru ea, Ilinca era mereu „fata Cameliei”, niciodată „nepoata mea”.

— Mamă, te rog… Ilinca e copilul meu. Nu pot s-o las singură acasă, i-am spus încercând să-mi păstrez calmul.
— Atunci du-te cu ea! Eu am doar un nepot și acela e Vlad!

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon cu Ilinca de mână. Am simțit lacrimile ei pe dosul palmei mele. În acea seară, am adormit ținând-o strâns la piept, promițându-i în șoaptă că nu o voi lăsa niciodată singură.

Zilele au trecut greu. În fiecare dimineață, când pregăteam micul dejun pentru toți, Viorica îi punea lui Vlad două ouă ochiuri și suc proaspăt, iar Ilincăi îi lăsa doar o felie de pâine cu gem. Radu observa totul, dar nu spunea nimic. Îl iubeam, dar tăcerea lui mă durea mai tare decât vorbele soacrei.

Într-o duminică, când Vlad a venit în vizită cu părinții lui, Viorica a scos din dulap prăjitura preferată a lui Vlad și i-a oferit-o cu zâmbet larg:
— Pentru nepotul meu drag!
Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari și umezi. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

După ce au plecat musafirii, am încercat să discut cu Radu:
— Nu mai pot așa! Ilinca suferă în fiecare zi. Nu vezi cum o tratează mama ta?
— Camelia, știi cum e mama… E bătrână, are fixurile ei. O să treacă.
— Nu trece! Și nu vreau ca fiica mea să crească simțindu-se nedorită!

Am început să mă gândesc serios la separare. Dar unde să mă duc? Salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Totuși, nu puteam să-mi las copilul să sufere.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Ilinca s-a întors de la școală plângând:
— Mami, Vlad mi-a zis că nu sunt parte din familie… Că bunica i-a spus asta.
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am intrat val-vârtej în sufragerie:
— Doamnă Viorica, vă rog să nu mai vorbiți niciodată așa despre copilul meu! Ilinca e la fel de importantă ca Vlad!
— Nu-mi spui tu mie ce să fac în casa mea! Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!

Radu a încercat să mă liniștească, dar pentru prima dată am văzut furie în ochii lui:
— Mamă, gata! Ajunge! Ilinca e parte din familia noastră!
Viorica a început să plângă teatral:
— Am crescut un fiu ca să mă dea afară pentru o străină?

În acea noapte am făcut bagajele. Radu a venit la noi în cameră:
— Camelia… Nu vreau să plecați. O să vorbesc cu mama. Te rog…
L-am privit lung:
— Dacă nu se schimbă nimic până la Crăciun, plecăm.

Au urmat zile tensionate. Viorica nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Ilinca era tot mai retrasă. Radu încerca să fie mediator, dar era prins între două focuri.

În Ajunul Crăciunului, am găsit sub brad două cadouri: unul mare pentru Vlad și unul mic pentru Ilinca. Pe al ei scria: „Pentru fata Cameliei”. Am simțit că explodez.

Am luat cutia și am pus-o pe masa din sufragerie:
— Ilinca nu e „fata Cameliei”, e fiica mea și face parte din această familie! Dacă nu puteți accepta asta, atunci nu avem ce căuta aici!
Viorica s-a uitat la mine cu ochi reci:
— Faci ce vrei.

Am plecat chiar atunci. Am găsit o garsonieră mică la marginea orașului. Primele luni au fost grele: bani puțini, spațiu strâmt, dar liniște. Ilinca a început să zâmbească din nou.

După câteva luni, Radu a venit la noi:
— Mi-e dor de voi… Am vorbit cu mama. Știe că a greșit. Vreau să încercăm din nou — doar noi trei.
L-am privit cu neîncredere:
— O familie adevărată nu exclude pe nimeni.

Acum locuim împreună într-un apartament micuț. Viorica ne vizitează rar și încă nu-i spune Ilincăi „nepoata mea”, dar măcar nu o mai rănește direct. Radu încearcă să fie tată pentru Ilinca și uneori chiar reușește.

Mă întreb adesea: câte mame ca mine trebuie să aleagă între iubirea pentru copilul lor și dorința de a avea o familie? Oare când vom învăța să iubim fără condiții?