Am dus-o pe mama la azil: O poveste despre vină, dragoste și judecata celor dragi

— Nu pot să cred, Irina, că ai făcut asta! Cum să o duci pe mama la azil? Tu chiar nu mai ai inimă?
Vocea surorii mele, Camelia, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la ea, cu ochii umezi, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu le găseam.
— Camelia, nu mai puteam… Nu mai puteam singură. Tu știi cât de greu mi-a fost în ultimul an.
— Dacă voiai, găseai o soluție! Dar așa e cel mai ușor, nu? Să scapi de ea!
M-am ridicat brusc de la masă, simțind cum mi se strânge stomacul. În mintea mea se derulau imagini cu mama, înainte să se îmbolnăvească: râdea, făcea plăcinte cu mere, mă certa când veneam târziu acasă. Acum, abia mă recunoștea. Alzheimerul îi furase amintirile, iar eu simțeam că mă sufoc sub greutatea responsabilității.

În fiecare dimineață mă trezeam înainte de răsărit, îi schimbam scutecul, îi pregăteam ceaiul și încercam să o conving să mănânce. Uneori mă privea cu ochi goi, alteori mă confunda cu bunica. Într-o zi a încercat să iasă din casă în pijama, în plină iarnă. Atunci am înțeles că nu mai pot singură.

Am căutat aziluri luni întregi. Am vizitat locuri unde mirosul de clor se amesteca cu cel de supă ieftină și unde bătrânii stăteau cu ochii pierduți în tavan. Am plâns în mașină după fiecare vizită. Dar până la urmă am găsit un centru decent, cu personal amabil și camere curate. Când am dus-o pe mama acolo, a plâns ca un copil. M-a implorat să nu o las. Am simțit că mi se rupe sufletul.

— O să vin zilnic la tine, mamă! Nu te las singură! i-am spus atunci, strângând-o de mână.

Dar Camelia nu a vrut să audă nimic. Nici măcar când i-am arătat rețetele medicale, nici când i-am povestit cum am găsit-o pe mama căzută în baie. Pentru ea eram doar fiica egoistă care și-a abandonat mama.

Tata a murit acum zece ani. De atunci, eu am rămas stâlpul casei. Camelia locuiește la Cluj și vine acasă doar de Crăciun sau Paște. Dar acum avea păreri despre orice.

— Dacă ai fi avut răbdare… Dacă ai fi vrut cu adevărat…
— Camelia, tu nu ai fost aici! Nu ai văzut cum e!
— Poate că nu am fost, dar nici nu aș fi făcut ce ai făcut tu!

M-am simțit ca un criminal. Vecinii mă priveau ciudat când ieșeam la magazin. Mătușa Lenuța mi-a spus într-o zi: „Așa fac toți tinerii acum. Își aruncă părinții ca pe niște cârpe vechi.”

Dar nimeni nu știa cât de greu mi-a fost. Cum plângeam noaptea în baie ca să nu mă audă mama. Cum îmi tremurau mâinile când îi dădeam pastilele și mă rugam să nu le înghită pe toate odată. Cum mă simțeam vinovată că uneori îmi doream să se termine tot chinul.

La azil, mama s-a schimbat. Primele săptămâni au fost groaznice: refuza să mănânce, nu vorbea cu nimeni. Dar apoi s-a atașat de o infirmieră, doamna Maria, care îi aducea flori din grădină și îi citea poezii. Când mergeam în vizită, mama zâmbea din nou timid.

— Ești supărată pe mine? o întrebam mereu.
— Nu știu… răspundea ea încet. Dar aici e cald și liniște.

Într-o zi am găsit-o desenând fluturi pe o foaie albă. Mi-a spus: „Aici visele nu mai dor.”

Dar familia tot nu mă ierta. La masa de Paște, Camelia a refuzat să vorbească cu mine. Unchiul Vasile a spus cu voce tare: „Pe vremea noastră nu existau aziluri! Aveam grijă unii de alții!”

Am plecat acasă devreme în seara aceea și am plâns până dimineața.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul meu a fost destul sau dacă am cedat prea ușor. Poate că am ales calea mai ușoară sau poate că pur și simplu nu mai aveam putere.

Acum merg la mama de două ori pe săptămână. O găsesc mereu cu ochii pierduți printre fluturi desenați sau ascultând povești spuse de doamna Maria. Uneori mă recunoaște, alteori nu.

Dar când mă ia de mână și îmi spune „Mulțumesc că ai venit”, simt că poate nu am abandonat-o chiar de tot.

Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Oare cât de mult putem duce înainte să ne rupem? Și cine are dreptul să judece alegerile noastre când vine vorba despre cei pe care îi iubim cel mai mult?