Am împachetat valizele și l-am dat afară: Povestea mea despre curaj, rușine și libertate

— Nu mai pot, Gheorghe! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori, dar tu nici măcar nu mă asculți! am strigat, cu mâinile tremurând pe valiza albastră pe care o împachetam pentru el. Gheorghe stătea în prag, cu ochii mici și reci, ca două pietre de râu. Mirosea a țigară și a vin ieftin, iar în privirea lui nu mai era nici urmă de dragoste sau regret.

— Ce vrei să faci, Viorica? Să mă dai afară din casa mea? a întrebat el, cu vocea aceea groasă care altădată mă făcea să mă simt în siguranță, dar acum mă îngrozea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să plâng, dar nu mai aveam lacrimi. De ani de zile trăiam ca o umbră prin casă, făcând mâncare, spălând hainele tuturor, ascultându-i pe toți și pe mine niciodată. Gheorghe nu mai era omul de care m-am îndrăgostit la 22 de ani. Era un bărbat ursuz, mereu nemulțumit, care ridica vocea la mine pentru orice nimic. Copiii noștri, Camelia și Radu, au crescut cu certurile noastre ca fundal sonor. Acum erau mari, la casele lor, dar nu știau nimic din ce simțeam eu cu adevărat.

— Da, Gheorghe. Te rog să pleci. Nu mai pot trăi cu tine. Am nevoie să respir, să fiu eu însămi măcar o dată în viață.

El a râs scurt, disprețuitor.

— Ai înnebunit la bătrânețe! Cine te-a pus să citești toate prostiile alea din reviste? Ai văzut tu la televizor că femeile trebuie să fie independente și gata, te-ai trezit și tu cu pretenții!

Am strâns valiza și i-am întins-o. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât aproape am scăpat-o pe jos.

— Nu e vorba de reviste sau de televizor. E vorba de mine. De sufletul meu. M-am săturat să fiu invizibilă în propria mea viață.

A plecat trântind ușa. Am rămas singură în holul rece, cu inima bătând nebunește și cu un gol imens în stomac. M-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Nu știam dacă am făcut bine sau rău. Știam doar că nu mai puteam continua așa.

A doua zi dimineață, Camelia m-a sunat. Vocea ei era tăioasă ca lama unui cuțit.

— Mamă, ce-ai făcut?! Tata a dormit la mine pe canapea! Cum ai putut? După atâția ani?

— Camelia, nu mai puteam… Am încercat să-i explic, dar nu m-a lăsat să termin.

— Ești egoistă! Ai distrus familia! Cum o să ne uităm noi în ochii oamenilor?

Mi s-a rupt sufletul. Radu nici măcar nu mi-a răspuns la telefon zile întregi. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri. La magazinul din colț, tanti Florica mi-a aruncat o privire plină de milă amestecată cu dispreț.

— Vai de capul tău, Viorico… La vârsta asta să rămâi singură? Cine te mai ia acum?

M-am simțit ca o paria în propriul meu cartier. Toată lumea părea să știe că eu eram cea vinovată. Nimeni nu s-a întrebat ce m-a adus aici. Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine.

Seara stăteam singură la masa din bucătărie și mă uitam la poza noastră de la nuntă. Eu zâmbeam timid, el mă ținea strâns de umeri. Atunci credeam că dragostea e pentru totdeauna. Dar viața ne-a schimbat pe amândoi. El a devenit tot mai rece și mai aspru după ce a rămas fără serviciu la combinat. A început să bea tot mai mult, iar eu am devenit tot mai mică în fața lui.

Au fost ani în care am sperat că se va schimba. Că va vedea cât sufăr și va încerca măcar să fie altfel. Dar n-a fost așa. Într-o zi mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt. Că nu mai am vise, nici bucurii. Doar frică și oboseală.

Într-o seară, după ce copiii au refuzat din nou să vorbească cu mine, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am adus aminte de fata care eram odată — visătoare, plină de speranțe. Unde dispăruse acea Viorica? Oare chiar meritam să fiu pedepsită pentru că am vrut puțină liniște?

În zilele care au urmat, am început să ies mai des din casă. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură. Acolo am cunoscut-o pe doamna Maria, o femeie trecută prin multe greutăți care mi-a spus:

— Să nu-ți fie rușine că ai ales pentru tine! Știi câte femei ar vrea să facă ce ai făcut tu și nu pot?

Am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege. Am început să pictez flori — flori mari, colorate, care păreau să explodeze de viață pe pânză. Era ca și cum fiecare pensulă era o rană vindecată.

Cu timpul, Camelia a început să-mi scrie mesaje scurte: „Ești bine?” „Ai nevoie de ceva?” Radu încă era distant, dar măcar nu mă mai evita complet.

Gheorghe s-a mutat la sora lui din satul vecin. Uneori îl văd prin piață; ne privim scurt și ne întoarcem privirea unul de la altul. Nu știu dacă el suferă sau dacă îi pare rău. Poate nici nu contează.

Sunt încă singură și uneori mă apasă tăcerea casei goale. Dar pentru prima dată simt că respir aer curat. Că pot visa din nou.

Mă întreb adesea: oare cât valorează libertatea când toți cei dragi te privesc ca pe un dușman? Merită oare să-ți urmezi sufletul chiar dacă rămâi singur? Voi ce ați fi făcut în locul meu?