Am Lăsat-o pe Mama la Azil. Oare O Să Mă Ierte Vreodată?

— Nu mă lăsa aici, Vlad, te rog… vocea mamei răsuna în mintea mea ca un ecou spart, chiar și acum, după două luni. Îmi amintesc perfect cum m-a privit atunci, cu ochii ei mari, umezi, plini de teamă și neîncredere. Era o zi mohorâtă de octombrie, ploua mărunt, iar eu mă simțeam ca un trădător. Mâinile îmi tremurau pe volan când am ieșit din parcarea azilului „Sfântul Gheorghe”.

Mama a fost mereu stâlpul familiei noastre. După ce tata a murit, când eu aveam doar șaisprezece ani, ea a muncit zi și noapte ca să nu ne lipsească nimic mie și surorii mele, Irina. Dar anii au trecut, iar boala a început să-i roadă trupul și mintea. Diagnosticul de Alzheimer a venit ca o sentință. La început uitam doar lucruri mici: unde a pus cheile, dacă a stins aragazul. Apoi a început să mă confunde cu tata, să se rătăcească prin cartier, să uite să mănânce.

Irina locuiește la Cluj, are trei copii mici și un soț care lucrează în străinătate. Eu am rămas în București, cu serviciul meu stresant la bancă și o soție care nu mai suporta haosul din casă. În fiecare seară mă întorceam acasă cu inima strânsă: oare mama a încuiat ușa? Oare nu a ieșit iar pe stradă? Odată am găsit-o plângând în fața blocului, desculță, încercând să ajungă „acasă la mama ei”.

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! — țipa Adina într-o seară, după ce mama vărsase supa pe covor și încercase să spele televizorul cu apă. — Casa asta nu mai e a noastră! E un spital de nebuni!

M-am simțit prins între două lumi: datoria față de mama și familia pe care mi-am construit-o cu greu. Irina mă suna mereu:

— Vlad, nu pot veni decât peste două luni… Știi cum e cu copiii. Dar poate găsim o soluție. Poate o femeie care să stea cu ea?

Am încercat. Două femei au venit și au plecat după câteva zile. Mama nu accepta străini în casă, țipa la ele, le acuza că îi fură lucrurile. Într-o noapte am găsit-o încercând să sară pe geam, convinsă că trebuie să ajungă la serviciu.

Într-o dimineață, medicul neurolog mi-a spus:

— Domnule Popescu, boala va avansa. Aveți nevoie de ajutor specializat. Nu vă puteți sacrifica toată viața. Nu e vina dumneavoastră.

Dar cine poate să-ți ia vina asta de pe suflet? Cine poate să-ți spună că ești un fiu bun când îți lași mama într-un loc străin?

Ziua aceea… Am condus tăcuți spre azil. Mama privea pe geam, iar eu încercam să-mi găsesc cuvintele.

— Mamă… aici o să fie oameni care te pot ajuta mai bine decât mine… Eu… nu mai pot singur…

— Vlad, nu mă lăsa aici… te rog…

Am simțit că mă prăbușesc. Am semnat hârtiile cu mâna tremurândă și am fugit din clădire înainte să izbucnesc în plâns.

De atunci, viața mea s-a împărțit între vizite la azil și nopți nedormite. Mama mă privește de fiecare dată cu aceeași privire pierdută.

— Vlad… tu vii mâine acasă? — mă întreabă mereu.

— Da, mamă… vin mâine…

Dar știu că nu mai există „acasă” pentru noi.

Adina încearcă să fie înțelegătoare:

— Ai făcut tot ce ai putut. Nu ești un monstru.

Dar eu mă simt ca unul. Irina vine rar și plânge când o vede pe mama atât de schimbată.

— Poate trebuia să facem mai mult… — îmi spune într-o zi.

— Ce? Să ne distrugem viețile complet? — îi răspund furios, dar știu că nu cred nici eu ce spun.

Vecinii mă privesc ciudat când mă văd fără mama la braț.

— Ați dus-o la azil? — mă întreabă tanti Maria de la doi.

— Da… — răspund încet.

— Săraca… dar ce să faci? Așa-i viața…

Dar nu e doar viața. E decizia mea. E povara mea.

În fiecare seară mă uit la pozele vechi cu mama tânără, râzând la masa din bucătărie. Îmi amintesc cum îmi citea povești când eram bolnav sau cum îmi făcea clătite duminica dimineața. Și mă întreb: oare ea m-ar fi lăsat vreodată singur?

Uneori visez că intru în azil și o găsesc pe mama zâmbind fericită printre ceilalți bătrâni. Alteori visez că mă ceartă:

— Vlad, ai uitat cine sunt eu pentru tine?

Mă trezesc transpirat și gol pe dinăuntru.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că în România nu suntem pregătiți să acceptăm că uneori nu putem duce totul singuri. Poate că societatea ne judecă prea aspru sau poate că noi ne judecăm prea dur pe noi înșine.

Dar știu că în fiecare zi mă întreb: Oare o să mă ierte vreodată mama? Oare o să mă iert eu vreodată?

Spuneți-mi voi: ce ați fi făcut în locul meu?