„Am propus să-l mutăm pe tata la un cămin. Când a auzit, a plâns și a refuzat categoric”: Povestea unei fiice între datorie și iubire

— Nu, nu mă duceți acolo! Nu mă lăsați printre străini, vă rog! Glasul lui Ilie răsuna spart, ca o creangă uscată care se rupe sub greutatea propriei vieți. Stătea pe marginea patului, cu mâinile tremurânde strânse în poală, iar ochii lui, altădată aspri, acum se umpluseră de lacrimi. Mara, fetița mea de opt ani, se juca în curte cu o păpușă, fără să știe că în casă se frânge ceva ce nu va mai putea fi reparat niciodată.

Mă uitam la Ilie și simțeam cum mă apasă o vină pe care nu mi-o puteam explica. Nu era tatăl meu biologic, dar el mă crescuse de la patru ani, după ce mama s-a recăsătorit. Pe tata adevărat nu l-am cunoscut niciodată, iar mama a murit acum șapte ani, lăsându-mă singură cu Ilie și cu Mara, care abia învăța să vorbească. De atunci, am încercat să fiu totul pentru amândoi, dar simțeam că mă rup între două lumi: copilăria Marei și bătrânețea lui Ilie.

Casa lui Ilie, la marginea satului, era tot mai dărăpănată. Acoperișul curgea, soba scotea fum în cameră, iar vecinii, toți trecuți de 70 de ani, nu mai aveau putere nici să-și care lemnele, darămite să-l ajute pe Ilie. Eu locuiam la oraș, la două ore distanță, și veneam la el în fiecare weekend. În timpul săptămânii, îl sunam zilnic, dar de multe ori nu răspundea. Odată, am găsit ușa descuiată și pe Ilie căzut în bucătărie, cu fața vânătă. Atunci am început să mă gândesc serios la un cămin de bătrâni.

— Ilie, nu e vorba că nu te mai vreau acasă. Dar nu mai poți sta singur. Dacă ți se face rău? Dacă nu e nimeni să te ajute? Am încercat să-i explic, dar el mă privea ca și cum i-aș fi spus că nu-l mai iubesc.

— Tu nu înțelegi, Ana. Aici am trăit cu mama ta, aici am crescut-o pe Mara cât ai fost la muncă. Cum să plec? Să-mi las găinile, grădina, amintirile? Să stau între pereți străini, cu oameni care nu mă cunosc?

M-am așezat lângă el și i-am luat mâna. Era rece, cu pielea subțire ca hârtia. Mi-am amintit de copilăria mea, când mă lua pe umeri și mă ducea la râu, să prindem peștișori. Atunci nu conta că nu era tatăl meu adevărat. Era omul care mă ținea de mână când mi-era frică de întuneric.

— Ilie, nu vreau să te rănesc. Dar nu mai pot să vin atât de des. Mara are nevoie de mine, are teme, are serbări, are nevoie să fiu acolo. Nu pot să fiu și mamă, și fiică, și infirmieră. Nu mai pot, Ilie. Am izbucnit în plâns, iar Mara, auzind, a intrat în casă și s-a uitat la noi cu ochii mari.

— Mami, de ce plângi? Ilie, de ce plângi? Ce s-a întâmplat?

N-am știut ce să-i spun. Cum să-i explic unui copil că uneori, dragostea doare? Că uneori, trebuie să alegi pe cine salvezi mai întâi?

— Mara, Ilie e trist pentru că nu vrea să plece de acasă. Dar eu vreau să fie în siguranță, să nu pățească nimic rău.

— Dar nu poate veni să stea cu noi? a întrebat Mara, cu naivitatea ei de copil.

— Nu pot, fetițo, la bloc nu am grădină, nu am aer, nu am nimic. Aici e viața mea, aici vreau să mor, a spus Ilie, cu o hotărâre care m-a înfiorat.

Am încercat să găsesc soluții. Am vorbit cu asistenta socială din sat, dar mi-a spus că nu are cine să vină zilnic. Am întrebat vecinii, dar fiecare avea grijile lui. Am căutat cămine de bătrâni, dar Ilie refuza să audă. Într-o seară, după ce Mara a adormit, am stat cu el pe prispa casei, privind stelele.

— Ana, știi ce mă doare cel mai tare? Că simt că nu mai sunt de folos nimănui. Că am ajuns o povară. Că tu trebuie să alegi între mine și Mara. Și nu vreau să te fac să suferi. Dar nici nu pot să plec de aici. Aici e tot ce am.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl iubeam pe Ilie, dar simțeam că mă sufoc. Nu mai aveam timp pentru mine, nu mai aveam răbdare cu Mara, nu mai aveam liniște. În fiecare zi mă temeam să nu primesc un telefon de la vreun vecin, să-mi spună că Ilie a pățit ceva. În fiecare noapte mă gândeam dacă am făcut destul, dacă nu cumva l-am abandonat deja, doar pentru că nu pot fi acolo mereu.

Într-o duminică, după ce am plecat de la el, Mara m-a întrebat în mașină:

— Mami, tu ai avut un tată adevărat?

— Nu, Mara. Ilie a fost tatăl meu. Și încă este.

— Atunci de ce vrei să-l lași singur?

Nu am avut răspuns. Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că, uneori, iubirea înseamnă să lași pe cineva să rămână acolo unde îi e inima, chiar dacă ție îți e frică. Sau poate că iubirea înseamnă să-l iei cu forța, ca să nu-l pierzi de tot. Nu știu.

Acum, când scriu aceste rânduri, Ilie încă stă în casa lui, iar eu încă mă zbat între două vieți. Mara crește, iar eu mă tem că într-o zi o să mă întrebe de ce n-am făcut mai mult. Sau de ce am făcut prea mult. Oare există o cale de mijloc? Oare cineva a găsit vreodată răspunsul la întrebarea: cât poți să te împarți fără să te pierzi pe tine însuți?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați împăca datoria față de părinți cu dragostea pentru copiii voștri? Poate cineva să fie totul pentru toți, fără să se frângă?