Am vândut casa pentru fiul meu, dar am pierdut totul: povestea unei mame înfrânte de dependența copilului său

— Nu mai am nimic, mamă. M-au dat afară din apartament, nu mai am bani nici de pâine. Te rog, ajută-mă!
Vocea lui Vlad răsuna în telefon ca un ecou al disperării. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea patului, cu inima strânsă ca un pumn. Îmi amintesc cum am privit spre poza lui de la absolvire, zâmbetul acela larg care promitea un viitor luminos. Nu-mi imaginam atunci că va ajunge aici, la capătul puterilor, iar eu odată cu el.

— O să găsim o soluție, Vlad. O să fie bine, i-am spus, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Dar în sufletul meu știam că nu mai aveam multe opțiuni. Pensia mea abia îmi ajungea de la o lună la alta, iar casa… casa era tot ce-mi mai rămăsese dintr-o viață întreagă de muncă și sacrificii.

A doua zi, am început să fac demersurile pentru vânzare. Vecinii mă priveau cu milă, iar tanti Florica m-a întrebat direct:

— Tu chiar vrei să-ți vinzi casa? Pentru băiat? Nu ți-e teamă că…?

Am ridicat din umeri, cu lacrimi în ochi:

— E copilul meu. Ce altceva aș putea face?

În câteva săptămâni, casa copilăriei mele era deja trecută pe numele altcuiva. Am luat banii și i-am dat lui Vlad aproape totul. El mi-a promis că va începe o viață nouă, că va plăti datoriile și va căuta un serviciu stabil. Am crezut în el, pentru că nu știam să fac altfel.

Primele luni au fost liniștite. Vlad mă suna din când în când, îmi spunea că e bine, că a găsit ceva de lucru pe șantier cu niște prieteni. Eu locuiam acum într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. Îmi lipsea grădina mea, mirosul de tei în serile de vară și liniștea casei vechi. Dar mă consolam cu gândul că am făcut ce trebuia pentru fiul meu.

Apoi au început să apară semnele. Vlad nu mai răspundea la telefon zile întregi. Când îl sunam insistent, îmi răspundea obosit sau iritat:

— Sunt ocupat, mamă. Nu mă mai bate la cap!

Într-o seară, a venit la mine cu ochii roșii și hainele mototolite.

— Mamă… mai ai ceva bani? Am nevoie urgent…

Atunci am simțit pentru prima dată fiorul rece al fricii. L-am privit lung și am întrebat:

— Vlad, ce-ai făcut cu banii?

A tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri:

— Am avut niște datorii… Am încercat să le plătesc… Nu e vina mea!

Dar ochii lui fugeau de ai mei și am știut că nu-mi spune adevărul.

În următoarele săptămâni am început să aud zvonuri prin cartier. Cineva mi-a spus că l-a văzut pe Vlad la o sală de jocuri din centru. Altul mi-a șoptit că ar avea datorii la niște băieți periculoși.

Într-o zi, m-am dus chiar eu la sala aceea. L-am văzut acolo, palid și transpirat, cu privirea lipită de aparatul care înghițea bancnotele una după alta. M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr.

— Vlad! Ce faci aici?

S-a întors speriat și a încercat să zâmbească:

— Mamă… nu e ce crezi…

Dar era exact ce credeam. Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Am încercat să-l ajut din nou: l-am dus la un psiholog, am vorbit cu preotul din sat, am încercat să-l conving să se interneze într-un centru de dezintoxicare. Dar Vlad refuza mereu:

— Nu sunt bolnav! Pot să mă las când vreau!

Între timp, banii s-au dus toți. Garsoniera mea era plină de scrisori de la recuperatori și telefoanele nu mai conteneau cu amenințări.

Într-o noapte, Vlad a venit bătut acasă. Avea fața tumefiată și hainele rupte.

— Mamă… m-au prins… dacă nu le dau banii până mâine…

Atunci am simțit că nu mai pot. Am izbucnit în plâns și i-am spus:

— Nu mai am nimic! Ți-am dat tot ce aveam! De ce mi-ai făcut asta?

Vlad a tăcut și s-a prăbușit pe podea, plângând ca un copil.

A doua zi a plecat fără să spună nimic. De atunci nu l-am mai văzut decât rar, când venea să ceară bani sau mâncare. Prietenii mei s-au îndepărtat; rudele mă judecau pe la colțuri:

— Dacă-l răsfățai mai puțin… dacă-l lăsai să-și poarte singur crucea…

Dar cum poți să-ți lași copilul să se piardă? Cum poți să nu dai tot ce ai pentru el?

Acum stau singură într-o cameră rece și mă gândesc la tot ce-am pierdut: casa mea, liniștea mea, fiul meu. Și mă întreb: oare dragostea de mamă poate salva sau doar distruge? Unde se termină sacrificiul și începe pierderea de sine? Poate cineva să-mi răspundă?