Am venit să sărbătorim, dar tu nu deschizi ușa!

— Ioana, deschide odată! Am venit să sărbătorim, nu să stăm pe hol!
Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsuna ca un ciocan în capul meu. Era a treia oară luna asta când veneau „pe neanunțate” la noi, cu sacoșe pline de prăjituri și pretenții. M-am uitat la mâinile mele roșii, crăpate de la detergentul ieftin, și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. În bucătărie, ciorba clocotea, friptura era aproape gata, iar masa era deja întinsă pentru opt persoane. Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam.

— Ioana, ce faci acolo? strigă și soțul meu, Vlad, din sufragerie. Nu-i lăsa să aștepte!

Îmi venea să urlu. Să-i spun că nu mai pot fi bucătăreasa tuturor sărbătorilor, că nu mai vreau să-mi petrec zilele libere alergând între oale și farfurii, în timp ce ceilalți râd și povestesc la masă. Dar n-am spus nimic. Am tras aer în piept și am deschis ușa.

Soacra mea a intrat prima, cu un zâmbet larg și fals:
— Vai, dragă, ce bine miroase! Ai făcut tu sarmalele astea? Parcă-s mai bune ca ale mele!

Cumnata mea, Alina, a intrat după ea cu cei doi copii gălăgioși. S-au repezit direct la televizor și au început să schimbe canalele fără să întrebe pe nimeni. Vlad s-a ridicat doar ca să le dea telecomanda.

— Ioana, ai pus vinul la rece? întreabă socrul meu, Ion, fără să mă privească măcar.

Am simțit cum mă sufoc. M-am retras în bucătărie sub pretextul că trebuie să mai încălzesc ceva. De fapt, voiam doar să respir. M-am uitat pe geam la blocurile gri din cartierul nostru din București și m-am întrebat: când am ajuns eu servitoarea acestei familii?

Nu fusese mereu așa. La început, după nuntă, toți păreau încântați de mine. Maria mă lăuda tuturor vecinelor: „Ioana e fată bună, știe să gătească!” Dar încet-încet, fiecare sărbătoare s-a transformat într-un test de răbdare pentru mine. De Crăciun făceam cozonaci pentru toată lumea. De Paște vopseam ouă până la miezul nopții. De ziua lui Vlad pregăteam trei feluri de prăjituri „ca la mama acasă”.

Într-o seară, după ce toți au plecat și am rămas singură cu vasele murdare, Vlad a intrat în bucătărie:
— Ce ai? Pari supărată.
— Vlad, nu mai pot… Nu mai vreau să fac singură totul la fiecare sărbătoare. Nici măcar nu mă întreabă cineva dacă sunt bine.
El a ridicat din umeri:
— Asta e familia mea. Așa se face la noi. Dacă nu-ți convine…

M-a durut. Nu pentru că nu mă înțelegea, ci pentru că nici măcar nu încerca. Am început să evit sărbătorile. Să inventez motive ca să plec de acasă sau să spun că sunt bolnavă. Dar Maria nu se lăsa:
— Ioana, nu poți lipsi! Ești nevasta lui Vlad! Trebuie să fii aici!

Într-o zi de duminică, când am refuzat să deschid ușa pentru că pur și simplu nu mai aveam putere, Maria a început să bată cu pumnii în ușă:
— Am venit să sărbătorim, dar tu nu deschizi ușa! Ce fel de noră ești?

Atunci am izbucnit:
— Sunt o noră care s-a săturat! S-a săturat să fie luată de bună! S-a săturat să fie invizibilă!

A fost tăcere. Vlad s-a uitat la mine ca la o străină. Maria a plecat trântind ușa. În seara aceea am plâns până târziu.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Alina: „Mama zice că ai nevoie de ajutor la cap. Să știi că nu e frumos ce faci.”

M-am simțit singură ca niciodată. Am mers la serviciu cu ochii umflați de plâns și am încercat să mă prefac că totul e bine. Colega mea de birou, Gabriela, m-a tras deoparte:
— Ioana, ce ai pățit? Parcă nu mai ești tu.

Am izbucnit în lacrimi și i-am povestit totul. Gabriela m-a ascultat fără să mă judece:
— Știi ce cred eu? Că trebuie să pui limite. Dacă tu nu te respecți, nici ei n-o vor face.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început timid: am spus „nu” când Maria a vrut să vină într-o joi seară „să vadă ce mai facem”. Am refuzat politicos invitația la masa de duminică „pentru că avem nevoie de timp doar noi doi”. Vlad s-a supărat la început:
— Ce-i cu tine? De ce te-ai schimbat?

Dar eu știam că dacă nu fac ceva acum, o să mă pierd pe mine însămi.

Au trecut luni până când familia lui Vlad a început să accepte că lucrurile s-au schimbat. Maria încă oftează când ne vedem: „Pe vremea mea nu era așa…” Dar eu nu mai cedez.

Acum gătesc doar când am chef și doar pentru cine merită cu adevărat efortul meu. Am început chiar să ies cu prietenele mele la cafea sau la teatru — ceva ce nu făcusem niciodată înainte fără mustrări de conștiință.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre farfurii și tradiții care ne strivesc? Poate că e timpul să vorbim despre asta…