Apartamentul fostului meu soț: O ofertă neașteptată și o condiție imposibilă

— Nu pot să cred că ai curajul să-mi ceri asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Stăteam în bucătăria lui, cu mâinile strânse pe cana de cafea rece, iar el mă privea cu acea privire rece pe care am ajuns s-o cunosc prea bine în ultimii ani.

— Nu-ți cer nimic imposibil, Irina. E pentru Radu, nu pentru tine sau pentru mine. Vreau doar să fii de acord să-l lași să stea la mine două săptămâni pe lună. Atât. În schimb, apartamentul e al vostru.

M-am uitat la el ca la un străin. Cum ajunsesem aici? Când ne-am căsătorit, la 25 de ani, eram sigură că Vlad e omul cu care voi îmbătrâni. Ne-am cunoscut la o petrecere la o prietenă comună, iar după un an eram deja soț și soție. Când s-a născut Radu, viața părea perfectă. Dar încet-încet, Vlad a început să se schimbe. Întâi au fost minciunile mici — „am rămas peste program”, „am ieșit cu băieții” — apoi telefoanele ascunse și mesajele șterse. Am închis ochii ani de zile, sperând că va reveni la omul pe care l-am iubit.

Dar nu s-a întâmplat asta. Într-o seară, când Radu avea șapte ani, am găsit dovada clară: o brățară de damă în torpedoul mașinii lui. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să vorbesc cu el, dar a ridicat din umeri și mi-a spus că „toți bărbații mai calcă strâmb”. Atunci am știut că nu mai pot continua. Am divorțat după încă un an de chinuri și certuri tăcute.

Au trecut trei ani de atunci. Eu și Radu locuim într-o garsonieră mică din Drumul Taberei, iar Vlad s-a mutat cu noua lui iubită într-un apartament spațios din Militari. Radu merge la el doar în weekenduri, dar mereu se întoarce trist și tăcut. Nu-mi spune niciodată ce se întâmplă acolo, dar văd pe fața lui că nu e fericit.

Acum Vlad vrea să ne dea apartamentul lui — dar cu prețul ca Radu să stea două săptămâni pe lună la el. Știu că nu face asta din dragoste pentru fiul nostru, ci ca să-și spele imaginea în fața părinților lui și a noii iubite, Simona.

— Irina, gândește-te la Radu! Are nevoie de spațiu, de camera lui. Nu vrei să-l vezi fericit? a insistat Vlad.

— Fericit? Tu crezi că nu văd cum se întoarce de la tine? Nu-mi spune nimic, dar îl simt… E mereu abătut după weekendurile petrecute acolo.

Vlad a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— E doar copil. Se adaptează. Și Simona chiar vrea să-l cunoască mai bine.

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc din nou. Simona… femeia pentru care Vlad m-a părăsit. Nu i-am spus niciodată lui Radu adevărul despre despărțirea noastră; am vrut să-l protejez.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am uitat la Radu cum doarme liniștit lângă mine, în patul nostru mic. M-am întrebat dacă fac bine să-l țin departe de tatăl lui sau dacă îl rănesc mai mult așa. Dar știam sigur că nu pot avea încredere în Vlad — nu după tot ce ne-a făcut.

A doua zi am vorbit cu mama mea, Elena. Ea m-a crescut singură după ce tata ne-a părăsit când aveam opt ani.

— Irina, tu știi cel mai bine ce simte copilul tău. Dar gândește-te: poate apartamentul ăsta ar fi un nou început pentru voi doi. Poate ar merita sacrificiul… dacă nu e periculos pentru Radu.

Am oftat adânc.

— Nu știu dacă pot avea încredere în Vlad… Și nici nu vreau ca Simona să-i fie mamă lui Radu.

Mama m-a privit cu blândețe.

— N-o să-i fie mamă nimeni altcineva decât tine. Dar poate băiatul are nevoie să-și cunoască tatăl așa cum e el acum — cu bune și rele.

M-am gândit zile întregi la asta. Am vorbit și cu prietena mea cea mai bună, Mihaela, care trecuse printr-un divorț urât cu doi ani înainte.

— Irina, dacă ai cea mai mică bănuială că Radu nu e bine acolo, nu accepta! Niciun apartament nu merită liniștea copilului tău!

Într-o seară, l-am întrebat direct pe Radu:

— Mami, dacă ai putea alege… ai vrea să stai mai mult la tati?

S-a uitat la mine cu ochii mari și triști.

— Nu vreau să stau acolo fără tine… Simona țipă mereu la mine dacă fac mizerie și tati e tot timpul ocupat cu telefonul…

Mi s-a rupt sufletul. L-am strâns tare în brațe și am știut ce am de făcut.

A doua zi m-am dus la Vlad și i-am spus răspicat:

— Mulțumesc pentru ofertă, dar nu pot accepta condiția ta. Radu are nevoie de stabilitate și liniște, nu de o casă mare unde nu se simte iubit.

Vlad a râs ironic.

— O să regreți! O să rămâi toată viața într-o garsonieră!

Am plecat fără să mă uit înapoi. Poate că viața mea nu e perfectă și poate că nu-i pot oferi lui Radu tot ce merită material… Dar îi pot oferi dragostea mea necondiționată și siguranța că voi fi mereu lângă el.

Uneori mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Oare sacrificiul meu îl va ajuta pe Radu să fie fericit? Sau va veni o zi când mă va întreba de ce n-a avut niciodată camera lui? Ce ați fi făcut voi în locul meu?