Astăzi mi-am dat afară fiul și nora: Când casa mea a devenit hotelul lor și sufletul meu o cameră de așteptare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care, de luni bune, nu-mi mai aparținea. Vlad, fiul meu, s-a uitat la mine cu ochii mari, surprins și poate puțin speriat. Lângă el, Irina, nora mea, își strângea brațele în jurul trupului, ca și cum ar fi vrut să se facă nevăzută.

Totul a început acum opt luni, când Vlad m-a sunat într-o seară ploioasă de noiembrie. „Mamă, putem veni la tine câteva săptămâni? Ne-au crescut chiria și nu ne permitem momentan să stăm acolo. E doar până găsim ceva.” Am simțit atunci un nod în gât, dar am spus fără ezitare: „Sigur, Vlad. E casa voastră.”

Primele zile au fost pline de râsete și povești. Mi-era dor de el, de copilul meu care plecase la facultate și apoi nu se mai întorsese decât în vizite scurte. Irina era tăcută, dar politicoasă. Îmi plăcea să cred că suntem o familie unită.

Apoi, săptămânile s-au transformat în luni. În fiecare dimineață găseam vase murdare în chiuvetă și haine aruncate pe canapea. Irina lucra de acasă și ocupa biroul meu, iar Vlad venea târziu și se trântea direct în pat. Încercam să nu mă plâng, dar simțeam cum mă sufoc.

— Mamă, ai văzut unde e încărcătorul meu? — mă striga Vlad din dormitor.
— Nu știu, Vlad. Nu sunt menajera voastră! — am răspuns mai aspru decât intenționam.
Irina a ieșit din birou cu ochii roșii. — Îmi pare rău dacă te deranjăm… încercăm să găsim ceva, dar e greu…

Am tăcut. M-am simțit vinovată. Poate că exagerez. Poate că așa e normal să fie o familie.

Dar zilele au trecut și nimic nu s-a schimbat. Ba chiar au început să mă evite. Vorbeau în șoaptă când intram în cameră. Mâncau separat. Seara, când mă uitam la televizor, își puneau căștile și se retrăgeau pe balcon.

Într-o zi am găsit pe masa din bucătărie o listă cu apartamente de închiriat. Am simțit o speranță firavă. Dar peste câteva zile lista dispăruse și nimeni nu mai pomenea nimic.

— Vlad, cât mai stați? — am întrebat într-o seară, încercând să-mi ascund disperarea.
El a ridicat din umeri: — Nu știm… până găsim ceva convenabil.

În noaptea aceea am plâns. M-am simțit invizibilă în propria casă. Am început să evit să stau acasă. Ieșeam la plimbare prin parc sau mă duceam la vecina mea, doamna Stanciu, doar ca să nu-i văd.

Într-o duminică dimineață, când am intrat în bucătărie, am găsit-o pe Irina vorbind la telefon:
— Da, mama… Nu știu cât mai putem sta aici… E greu… Nu mă simt bine… Da… Vlad zice că nu avem altă soluție…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu era doar casa mea care devenise hotelul lor; sufletul meu era o cameră de așteptare pentru problemele lor nerezolvate.

Azi dimineață m-am trezit hotărâtă. Am făcut cafeaua și i-am chemat la masă.

— Vlad, Irina… trebuie să vorbim.
S-au așezat tăcuți.
— Vreau să vă rog să vă găsiți alt loc unde să stați. Nu mai pot continua așa. Am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea… Am nevoie să fiu din nou eu însămi.

Vlad s-a ridicat brusc:
— Cum poți să ne faci asta? Suntem copiii tăi!
— Tocmai pentru că sunteți copiii mei vreau să vă descurcați singuri! — am spus cu lacrimi în ochi.
Irina a început să plângă încet.
— O să plecăm… — a spus ea printre suspine.

Au împachetat câteva lucruri și au ieșit fără să privească înapoi. Am rămas singură în mijlocul sufrageriei goale. Am simțit o ușurare amară și o vinovăție care mă ardea pe dinăuntru.

Acum stau la fereastră și privesc orașul care nu doarme niciodată. Oare sunt o mamă rea pentru că mi-am ales liniștea? Oare dragostea de mamă trebuie să fie mereu sacrificiu? Voi ce ați fi făcut în locul meu?