Au venit după mine: O poveste despre prietenie, familie și curajul de a cere ajutor

— Irina, deschide! Suntem noi! — vocea Ioanei răsuna dincolo de ușă, spartă de emoție și nerăbdare. M-am ridicat greu din pat, cu ochii umflați de plâns și sufletul greu ca o piatră. Nu mă așteptam la nimeni. De fapt, nu voiam să văd pe nimeni. Dar ele nu plecau.

Am tras aer adânc în piept și am deschis ușa. Ioana, cu părul prins într-un coc dezordonat, ținea în brațe o pungă cu gogoși calde. Lângă ea, Maria mă privea cu ochii ei mari, plini de grijă. — Hai, lasă-ne să intrăm. Știm că nu-ți e bine, dar nu te lăsăm singură azi.

Am încercat să zâmbesc, dar colțurile gurii mi-au tremurat. — Nu trebuia să veniți… — am șoptit, rușinată de starea în care mă aflam: pijamale vechi, părul nespălat, camera vraiște. Dar ele au intrat fără să aștepte invitație și au început să strângă lucrurile de pe jos, ca și cum ar fi fost la ele acasă.

— Irina, nu trebuie să fii mereu puternică, știi? — a spus Maria, așezându-se lângă mine pe canapea. — Toți avem momente grele.

Nu știam cum să le spun ce simt. De luni întregi mă luptam cu o tristețe care nu mă lăsa să respir. Mama îmi repeta mereu că trebuie să fiu „fată serioasă”, că nu am voie să cedez. Tata era plecat la muncă în Italia și vorbea cu noi doar duminica seara, pe WhatsApp. Îmi lipsea totul: copilăria, liniștea, siguranța.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat Ioana blând.

Am izbucnit în plâns. — Nu mai pot… Mama țipă mereu la mine că nu fac destul, că nu sunt destul… Iar tata… nici nu mai știu dacă îi pasă cu adevărat. Mă simt singură, chiar dacă sunteți voi aici…

Maria m-a luat în brațe. — Nu ești singură. Și nu e vina ta că te simți așa.

Am stat așa minute bune, fără să spunem nimic. Doar respirația noastră și mirosul dulce de gogoși calde umpleau camera. Apoi Ioana a început să povestească despre cum s-a certat cu fratele ei pentru o prostie și cât de greu i-a fost să recunoască că are nevoie de ajutor.

— Știi ce mi-a zis psihologul? — a continuat ea. — Că e ok să ceri sprijin. Că nu suntem făcuți să trecem singuri prin toate.

M-am uitat la ele și am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva chiar mă vede, mă aude. Am început să le povestesc despre presiunea constantă de acasă: mama care mă compara mereu cu verișoara mea, Anca, „fata perfectă” care lucrează la bancă și are deja apartament în București; tata care îmi trimite bani dar uită să întrebe cum mă simt; vecinii care șușotesc când mă văd tristă pe scară.

— Irina, nu trebuie să trăiești viața pe care o vor alții pentru tine — a spus Maria hotărâtă. — Și nici nu trebuie să fii ca Anca sau ca oricine altcineva.

Am oftat adânc. — Dar dacă nu sunt destul? Dacă nu reușesc?

Ioana mi-a strâns mâna. — Ești destul pentru noi. Și pentru tine ar trebui să fii prima dată.

Seara a venit repede peste noi. Am mâncat împreună gogoși și am râs de poveștile din liceu, de profesoara de chimie care ne dădea afară din clasă pentru orice fleac. Pentru câteva ore am uitat de tot ce mă apăsa.

Când au plecat, Maria s-a întors din prag: — Dacă ai nevoie de noi, venim oricând. Nu trebuie decât să ne suni.

Am rămas singură în liniștea apartamentului mic, dar ceva se schimbase în mine. Am luat telefonul și i-am scris mamei: „Putem vorbi mâine? Vreau să-ți spun cum mă simt.”

A doua zi dimineață, mama a intrat în camera mea fără să bată la ușă. Avea ochii roșii de nesomn.

— Ce-i cu tine? Ce-ai pățit?

Am tremurat puțin înainte să-i răspund: — Mamă… nu mai pot să țin totul în mine. Mă doare când mă compari cu Anca. Mă doare când simt că orice fac nu e suficient…

A tăcut mult timp. Apoi s-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Irina… N-am știut că te doare atât de tare. Eu doar vreau ce-i mai bun pentru tine… Dar poate am greșit felul în care ți-am arătat asta.

Am plâns amândouă atunci. Pentru prima dată, mama m-a ascultat fără să mă certe sau să-mi spună ce ar trebui să fac.

În zilele următoare am început să merg la consiliere psihologică la facultate. Nu a fost ușor — încă aveam momente când voiam doar să dispar. Dar prietenele mele veneau des pe la mine, iar mama încerca să fie mai atentă la ce spun și ce simt.

Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap complet de sentimentul ăsta de neajuns sau dacă voi putea ierta cu adevărat tot ce s-a spus între noi în anii aceia grei. Dar știu sigur că nu mai sunt singură și că e ok să cer ajutor.

Oare câți dintre noi trăim cu rușinea asta tăcută? Câți ne ascundem durerile doar pentru că ni s-a spus că trebuie să fim puternici? Poate e timpul să vorbim mai des despre ce simțim cu adevărat.