Aurul din pivniță și blestemul unei familii

— Ce faci acolo, Radu? Nu vezi că tot praful ăsta îmi intră în plămâni? strigă mama de sus, cu vocea ei ascuțită, care mereu mă făcea să tresar, indiferent de vârstă.

M-am oprit din spart pereții vechii pivnițe, cu dalta și ciocanul tremurând în mâini. Era a treia zi de când mă chinuiam să scap de igrasie și mucegai, să transform spațiul ăsta mohorât într-o cameră de lucru. Casa bunicului, moștenită după moartea lui neașteptată, era plină de colțuri întunecate și mistere nespuse. Dar nimic nu mă pregătise pentru ce urma să găsesc.

În timp ce loveam cu ciocanul într-o cărămidă mai veche, am simțit cum ceva cedează sub presiune. Un gol. Am dat la o parte bucățile de zid și am descoperit o cutie metalică ruginită, ascunsă între două grinzi. Inima mi-a sărit din piept. Am tras cutia afară cu greu, mâinile îmi tremurau. Am deschis-o încet, cu un cuțit vechi. Înăuntru, zeci de monede de aur străluceau în lumina slabă a becului. Sub ele, câteva lingouri grele, acoperite de praf și pânze de păianjen.

— Mamă! Vino repede!

A coborât bombănind scările, dar când a văzut ce țin în mână, a amuțit. Ochii i s-au mărit ca două faruri.

— Doamne sfinte… Radu, asta e aur adevărat?

— Nu știu… dar pare vechi. Uite, are inscripții din 1800 și ceva.

Am stat amândoi pe podeaua rece, privind comoara ca doi copii care au găsit jucăria visurilor lor. Dar bucuria a fost scurtă. În aceeași seară, tata s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. Când i-am arătat ce am găsit, fața i s-a întunecat.

— Puneți totul la loc! N-aveți habar ce-ați făcut!

— Ce vrei să spui? E aur! Putem plăti datoriile, putem repara casa… putem avea o viață normală!

Tata a izbucnit:

— Nu pricepi! Aurul ăsta nu e un noroc. E blestemul familiei noastre! Bunicul tău l-a ascuns aici după război. A murit cu frica în sân că cineva va afla. Dacă află lumea… dacă află statul… ne pierdem totul!

Am simțit cum entuziasmul se transformă în teamă. Mama plângea încet, tata se plimba nervos prin pivniță. Eu nu mai știam ce să cred. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate problemele noastre: ratele la bancă, certurile părinților, lipsa banilor pentru facultatea surorii mele, Ana.

A doua zi dimineață, Ana a venit acasă din Cluj. I-am povestit totul pe fugă.

— Radu, trebuie să mergem la poliție! Nu putem păstra așa ceva!

— Și dacă ne iau casa? Dacă ne acuză că l-am furat?

— Ești nebun? E moștenirea noastră! strigă mama.

Tata tăcea. Îl vedeam cum se luptă cu demonii lui. Într-un final a spus:

— Aurul ăsta a adus numai necazuri familiei noastre. Fratele bunicului a dispărut după ce au ascuns comoara. Unchiul tău s-a îmbolnăvit grav după ce a încercat să vândă câteva monede prin anii ’90. Nu vreau să vă pierd și pe voi.

Am început să ne certăm toți patru. Fiecare avea alt plan: mama voia să vândă totul pe ascuns; Ana insista să anunțăm autoritățile; tata voia să-l îngropăm la loc; eu… eu nu mai știam ce vreau.

Zilele au trecut într-o tensiune insuportabilă. Nimeni nu mai dormea bine. Mama se uita mereu pe geam, speriată că cineva ne urmărește. Tata bea mai mult ca niciodată. Ana plângea în fiecare seară în camera ei.

Într-o noapte am coborât iar în pivniță. Am luat o monedă și am privit-o îndelung. M-am întrebat dacă viața noastră chiar ar putea fi mai bună sau dacă aurul ăsta ne va distruge definitiv.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama vorbind la telefon cu cineva necunoscut.

— Da… e vorba de aur… dar nu pot vorbi acum… Da, vă sun eu…

Când m-a văzut, a închis brusc.

— Cu cine vorbeai?

— Cu nimeni! Nu te băga unde nu-ți fierbe oala!

Am simțit că ceva nu e în regulă. Am început să-mi suspectez propria familie. Tata era tot mai absent, Ana tot mai nervoasă.

Într-o seară, cineva a bătut la ușă. Doi bărbați în costume negre s-au prezentat ca fiind de la poliție economică.

— Am primit un pont anonim că aici s-ar afla obiecte de patrimoniu ascunse ilegal.

Mama a început să tremure. Tata s-a făcut alb la față.

— Nu avem nimic ilegal! am spus eu, încercând să par calm.

Au percheziționat casa și au găsit cutia cu aurul ascuns sub scările pivniței.

— Din păcate, va trebui să veniți cu noi pentru declarații.

A urmat un coșmar: anchete, avocați, presiune din partea presei locale. Familia mea s-a destrămat sub greutatea secretului și a lăcomiei fiecăruia dintre noi.

După luni de procese și investigații, statul a confiscat comoara ca bun de patrimoniu național. Noi am rămas cu datorii mai mari decât înainte și cu sufletele sfâșiate de neîncredere și regrete.

Acum stau singur în pivnița rece și mă întreb: oare aurul chiar aduce fericire sau doar scoate la iveală cele mai urâte părți din noi? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?