„Averea părinților mei e a lor, dar durerea indiferenței – a mea“: Povestea unei fiice care a refuzat să se frângă

— Nu mai vreau să aud, Ilinca! Dacă nu-ți convine, poți pleca! — vocea mamei a răsunat tăios, ca un cuțit care taie aerul din sufrageria noastră luxoasă, cu pereți tapetați și candelabre de cristal. Aveam doar șaptesprezece ani, dar simțeam că sufletul mi-e deja bătrân. Mă uitam la mama, la rochia ei scumpă, la unghiile perfect manichiurate, și nu înțelegeam cum poate să fie atât de rece. Tata, ca de obicei, nici nu ridica privirea din ziar. Pentru el, problemele mele erau doar niște mofturi adolescentine.

— Nu vreau banii voștri, vreau doar să mă ascultați! — am izbucnit, cu lacrimi în ochi. Dar cuvintele mele s-au izbit de pereții reci ai casei, ca niște păsări care nu găsesc ieșirea. Am fugit în camera mea, trântind ușa, și am plâns până am adormit. A doua zi, la micul dejun, totul era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mama îmi punea în farfurie omletă cu trufe, tata citea știrile, iar eu mă simțeam invizibilă.

Anii au trecut, dar sentimentul de singurătate nu m-a părăsit niciodată. La liceu, colegii mă invidiau pentru hainele de firmă și vacanțele exotice, dar nimeni nu știa că, de fapt, nu aveam pe nimeni cu care să vorbesc cu adevărat. Prietena mea cea mai bună, Roxana, era singura care mă asculta, dar chiar și ea, uneori, nu putea înțelege de ce nu profit de tot ce am.

— Ilinca, dacă aș avea eu banii tăi, aș fi cea mai fericită! — îmi spunea ea râzând, dar eu simțeam cum mă strânge ceva în piept.

Am încercat să mă apropii de părinți, să le explic că nu vreau lucruri materiale, ci doar să mă simt iubită. Dar pentru ei, iubirea se măsura în cadouri scumpe și excursii la Paris. Într-o zi, am găsit curajul să le spun că vreau să mă mut la cămin, la facultate, să trăiesc pe banii mei, să mă angajez. Mama a izbucnit în râs, tata a ridicat din sprâncene.

— Să nu-ți imaginezi că o să te descurci singură! — mi-a spus el, cu un zâmbet ironic. — Viața nu e așa simplă cum crezi tu.

— Poate nu e, dar măcar o să știu că am încercat! — am răspuns, tremurând de emoție.

Au trecut luni de zile până am reușit să-i conving să mă lase să plec. În prima noapte la cămin, am plâns de dor, dar și de ușurare. Camera era mică, pereții scorojiti, dar pentru prima dată simțeam că respir. Am început să lucrez la o cafenea, să-mi plătesc chiria și mâncarea. Era greu, dar fiecare leu câștigat avea gustul libertății.

Într-o seară, după o tură lungă, am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești mulțumită acum. Noi nu suntem responsabili pentru alegerile tale.“ Am simțit cum mă lovește un val de tristețe, dar am refuzat să mă las doborâtă. Am învățat să mă descurc singură, să-mi fac prieteni adevărați, să mă bucur de lucruri simple: o cafea băută pe fugă, o plimbare prin parc, o carte citită la lumina slabă a veiozei.

Într-o zi, la cafenea, a intrat o femeie în vârstă, cu ochii blânzi. S-a uitat la mine și mi-a spus: — Draga mea, ai ochii triști. Să nu uiți niciodată că viața nu e despre ce ai, ci despre cine ești.

Cuvintele ei m-au urmărit mult timp. Am început să scriu într-un jurnal, să-mi pun gândurile pe hârtie. Am realizat că, deși părinții mei nu mă înțeleg, nu trebuie să mă definesc prin lipsa iubirii lor. Am învățat să mă iubesc pe mine însămi, să-mi accept vulnerabilitatea.

După doi ani, am terminat facultatea cu note bune și am primit o ofertă de muncă la o editură. Când le-am dat vestea părinților, mama a oftat: — Puteai să ai totul, Ilinca. De ce ai ales calea grea?

— Pentru că doar așa am simțit că trăiesc cu adevărat, mamă. Averea voastră e a voastră, dar durerea indiferenței a fost doar a mea. Acum, în sfârșit, simt că am câștigat ceva ce nu se poate cumpăra: liniștea sufletului.

Uneori mă întreb: oare câți copii ca mine trăiesc în case mari, dar cu sufletul gol? Oare chiar trebuie să plătim un preț atât de mare pentru a fi văzuți și iubiți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?