„Aveți o lună să vă găsiți altă locuință. De azi înainte vreau să locuiesc singură”: Povestea unei mame care și-a alungat fiicele din casă

— Aveți o lună să vă găsiți altă locuință. De azi înainte vreau să locuiesc singură.

Cuvintele mi-au ieșit din gură ca niște pietre grele, aruncate în liniștea serii. Am văzut cum ochii Ilincăi s-au umplut de lacrimi, iar Andreea a rămas cu gura întredeschisă, incapabilă să creadă ce tocmai auzise. M-am sprijinit de tocul ușii, simțind cum genunchii îmi tremură. Nu am fost niciodată o femeie dură, dar viața m-a forțat să devin una.

Soțul meu, Doru, s-a stins acum doi ani. De atunci, casa noastră din Pitești s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Fetele mele, deși adulte — Ilinca are 27 de ani, Andreea 24 — nu au reușit niciodată să se desprindă cu adevărat de cuib. Amândouă au terminat facultatea, dar s-au întors acasă, fiecare cu bagajul ei de frustrări și vise neîmplinite. Ilinca lucra la un call-center, mereu nemulțumită de salariu și șefi, iar Andreea schimba joburile ca pe șosete, mereu în căutarea „ceva-ului mai bun”.

La început am crezut că e doar o perioadă. Dar zilele s-au transformat în luni, apoi în ani. Casa a devenit tot mai mică pentru trei femei cu orgolii mari și răni nevindecate. Certurile erau la ordinea zilei: cine nu a spălat vasele, cine a lăsat lumina aprinsă, cine a uitat să cumpere pâine. Dar sub aceste conflicte banale mocnea ceva mult mai adânc — o nemulțumire generalizată, o lipsă de recunoștință și un sentiment apăsător că nu mai sunt mama de altădată.

Într-o seară de aprilie, după încă o ceartă legată de bani — Ilinca voia să-i plătesc rata la telefonul nou, iar Andreea îmi reproșa că nu-i dau destui bani de buzunar — am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu fața ascunsă în palme. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. De ce nu reușesc să le fac să fie independente? De ce mă simt ca o străină în propria casă?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ilinca în bucătărie, făcându-și cafeaua cu gesturi nervoase.
— Nu mai suport atmosfera asta, mamă! Mereu ai ceva de comentat!
— Poate pentru că nu vă implicați deloc! E casa mea și simt că nu mai am loc în ea.
Andreea a intrat și ea, cu ochii umflați de somn.
— Iar începeți? Nu puteți măcar dimineața să nu vă certați?

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am spus acele cuvinte grele, fără să le pot lua înapoi: „Aveți o lună să vă găsiți altă locuință. De azi înainte vreau să locuiesc singură.”

A urmat o tăcere apăsătoare. Ilinca a izbucnit în plâns.
— Cum poți să ne faci asta? Suntem copiii tăi!
Andreea a început să țipe:
— După tot ce am trecut împreună? Ne dai afară ca pe niște străini?

Am încercat să le explic că nu e vorba de lipsa iubirii, ci de nevoia mea disperată de liniște și spațiu. Că am obosit să fiu mereu „banca” familiei, bucătăreasa și țapul ispășitor pentru toate frustrările lor. Că vreau să-mi trăiesc bătrânețea fără certuri și reproșuri.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Fetele au început să vorbească între ele pe la spatele meu, să-și caute chirii pe internet, dar fără tragere de inimă. Mâncarea rămânea neatinsă pe masă, iar casa era mai tăcută ca niciodată. M-am simțit vinovată, dar și eliberată în același timp.

Într-o seară, Ilinca a venit la mine în cameră.
— Mamă… chiar nu mai putem rămâne? Promitem că ne schimbăm…
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Ilinca, nu e vorba doar despre voi. E despre mine. Am nevoie să mă regăsesc. Să nu mai fiu doar mama voastră, ci și femeia Mariana.

Andreea a refuzat orice discuție. A început să vină tot mai târziu acasă și să-și facă bagajele pe ascuns. Într-o dimineață am găsit patul ei gol și un bilet: „Nu mă mai întorc. Să fii fericită.”

Ilinca a plecat după încă două săptămâni. În ziua aceea am rămas singură în apartamentul care odinioară era plin de râsete și viață. Am stat pe canapea ore întregi, privind pozele de familie de pe perete. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă mi-am condamnat fetele la singurătate și nesiguranță.

Vecinele au început să mă judece:
— Cum ai putut să-ți dai copiii afară?
— Nu ți-e rușine?

Dar nimeni nu știa cât de greu mi-a fost. Nimeni nu știa cât am plâns nopți la rând sau cât m-am rugat ca fetele mele să-și găsească drumul în viață fără să depindă mereu de mine.

Acum, după câteva luni, primesc uneori mesaje scurte: „Sunt bine”, „Mi-e dor”, „Ai grijă de tine”. Relația noastră e încă fragilă, dar simt că fiecare dintre noi încearcă să se vindece în felul ei.

Merg prin camerele goale și mă întreb: oare există un moment potrivit când o mamă trebuie să-și lase copiii să plece? Sau rămânem mereu prinse între vinovăție și dorința de libertate?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori dragostea adevărată înseamnă să-i lași pe cei dragi să-și găsească propriul drum — chiar dacă asta te lasă singură cu propriile regrete.