Bunico, iartă-mă că te-am uitat

— Irina, tu știi că bunica ta n-a mâncat nimic de trei zile? Vocea doamnei Viorica răsuna ca un trăsnet în aerul rece de martie, chiar acolo, în fața magazinului din cartier. Mâinile mi-au înghețat pe sacoșa cu pâine, iar inima mi s-a strâns ca o hârtie mototolită. Am simțit cum privirea tuturor se oprește asupra mea, ca și cum aș fi fost prinsă cu mâna în sacul cu păcate.

Nu știam ce să spun. M-am bâlbâit ceva despre serviciu, despre copii, despre cât de greu e să le faci pe toate. Dar adevărul era că nu mai trecusem pe la bunica de aproape o săptămână. Mereu găseam scuze: ședințe la birou, temele lui Vlad, certurile cu Mihai care nu se mai terminau. Și totuși, când am ajuns acasă la ea, am găsit-o pe bunica stând la masa din bucătărie, cu mâinile împreunate și ochii pierduți pe fereastră.

— Bunico, ai mâncat azi?

S-a uitat la mine ca prin ceață. A zâmbit slab și a dat din cap.

— Am băut un ceai dimineață… dar nu mi-a fost foame.

M-am simțit mică, vinovată și neputincioasă. Am început să cotrobăi prin dulapuri: goale. Frigiderul — doar un borcan cu murături și o bucată de brânză uscată. Am încălzit niște ciorbă adusă de acasă și am stat lângă ea până a terminat totul din farfurie.

— De ce nu m-ai sunat?

— Nu vreau să te deranjez, mamă. Știu că ai destule pe cap…

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice ceartă. Mi-am amintit de copilărie, când bunica era stâlpul casei. Ea mă lua de la școală, ea îmi făcea plăcinte cu mere, ea mă ținea în brațe când părinții mei se certau. Acum, eu eram cea care o lăsasem singură, uitată într-un apartament rece.

În acea seară, acasă la mine, Mihai m-a întâmpinat cu oboseala obișnuită.

— Iar ai întârziat. Vlad a plâns după tine.

— Bunica n-a mâncat de trei zile! am izbucnit eu.

— Și ce vrei să facem? Să ne mutăm la ea?

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Nu mai știam cum să le împac pe toate: serviciul care mă storcea de energie, copilul care avea nevoie de mine, soțul care nu mă mai înțelegea și bunica pe care o uitasem.

A doua zi am încercat să vorbesc cu sora mea, Alina.

— Eu nu pot să vin decât sâmbătă. Am copii mici, soțul e plecat în delegație…

— Dar nu putem s-o lăsăm așa! E mama noastră…

— E mama ta mai mult decât a mea? De ce mereu eu trebuie să fiu cea responsabilă?

Am simțit cum vechile răni se deschid din nou: rivalitatea dintre noi două, reproșurile nerostite, frustrările adunate în ani de zile. Ne-am certat la telefon până când amândouă am rămas fără glas.

În zilele următoare am încercat să organizez un program: eu luni și miercuri, Alina sâmbătă, Mihai — niciodată. Vlad era prea mic să înțeleagă de ce mama lui e mereu grăbită și nervoasă.

Bunica mă privea cu ochii ei blânzi și obosiți.

— Nu te necăji pentru mine, Irina. Eu am trăit destul…

Dar eu știam că nu era vorba doar despre hrană sau medicamente. Era vorba despre singurătate. Despre faptul că bătrânii noștri devin invizibili atunci când noi suntem prea ocupați cu viețile noastre „importante”.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine cu un desen: el și bunica ținându-se de mână sub un copac mare.

— Mami, când mergem iar la bunica?

Atunci am decis să fac ceva diferit. Am început să o iau pe bunica la noi acasă în weekenduri. La început Mihai a bombănit, dar Vlad era fericit. Casa s-a umplut din nou de miros de plăcinte și povești vechi. Bunica a prins culoare în obraji.

Dar conflictele nu au dispărut. Alina era geloasă că bunica petrece mai mult timp cu noi. Mihai se plângea că nu mai avem intimitate. Eu eram sfâșiată între dorința de a-i mulțumi pe toți și nevoia disperată de a repara ce am stricat.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit și bunica citea la lumina slabă a veiozei, Mihai mi-a spus:

— Nu poți salva pe toată lumea, Irina. O să te pierzi pe tine dacă tot încerci.

L-am privit lung. Poate avea dreptate. Dar cum să renunț? Cum să accept că oamenii pe care îi iubesc pot fi lăsați în urmă?

Acum stau și scriu aceste rânduri cu inima grea și mintea plină de întrebări fără răspuns. Oare câți dintre noi ne uităm părinții sau bunicii atunci când viața ne trage în toate direcțiile? Cât valorează o oră petrecută împreună față de o zi întreagă de regrete?

Poate că nu există soluții perfecte. Dar știu sigur că nu vreau să-mi mai fie rușine când mă uit în ochii bunicii mele. Și mă întreb: dacă mâine n-ar mai fi aici, oare aș putea trăi cu gândul că n-am făcut tot ce puteam pentru ea?