Bunicul meu s-a căsătorit cu vecina și acum nu mai existăm pentru el

— Nu mai veniți la mine fără să anunțați! vocea bunicului răsună tăios, ca un cuțit care taie aerul dens din sufrageria mică. M-am oprit în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Mama, în spatele meu, încerca să zâmbească forțat, dar ochii îi trădau tristețea.

— Tataie, am adus plăcinta ta preferată cu mere… am șoptit eu, sperând că aroma copilăriei îl va îmblânzi.

Dar bunicul nici nu s-a uitat la mine. Lidia, noua lui soție — vecina noastră de la trei, cu care schimbam mereu borcane de dulceață și vorbe la colțul blocului — stătea pe fotoliu, cu brațele încrucișate și privirea rece. Parcă nici nu mai era aceeași femeie care mă lăsa să-i ud florile când pleca la țară.

Totul s-a schimbat după ce bunica a murit. Casa lor era plină de râsete și miros de cozonac, iar bunicul ne povestea seara despre război și cum a cunoscut-o pe bunica la balul satului. După înmormântare, l-am văzut stingher, pierdut printre fotografii vechi și tăceri apăsătoare. Mama îl suna zilnic, îi ducea mâncare, iar eu îi citeam ziarul. Dar într-o zi, totul s-a rupt.

A început cu o bârfă pe scară: „Ai auzit că domnul Ilie stă tot mai mult cu Lidia? Parcă prea repede…” Am râs atunci, crezând că lumea nu are altceva de făcut decât să inventeze povești. Dar într-o dimineață, mama a primit un telefon scurt: „M-am recăsătorit. Să nu vă faceți griji pentru mine.”

Am urcat atunci la el cu sufletul la gură. Ușa era deschisă, iar în sufragerie mirosea a parfum strident și a sarmale reci. Bunicul părea alt om: bărbierit, cu cămașă nouă, dar cu ochii goi. Lidia ne-a întâmpinat cu un zâmbet fals.

— Domnul Ilie are nevoie de liniște. Vă rog să nu-l deranjați prea des.

Mama a încercat să protesteze:

— E tatăl meu! Cum să nu-l vizitez?

— Acum e soțul meu și are nevoie de timp pentru noua lui viață.

De atunci, totul s-a schimbat. Bunicul nu ne mai răspunde la telefon. Dacă îi scriem mesaje, răspunde sec sau deloc. Când încercăm să-l vizităm, Lidia ne întâmpină la ușă și ne spune că doarme sau că nu se simte bine. Am început să ne întrebăm dacă nu cumva îl ține departe intenționat.

Într-o seară, mama a izbucnit în plâns:

— Nu-mi vine să cred că tata a uitat de noi pentru o femeie pe care abia o cunoștea!

Eu am încercat să-i găsesc scuze:

— Poate îi e frică să fie singur… Poate Lidia îl face să uite de durere…

Dar adevărul e că mă simțeam trădat. Bunicul era stâlpul nostru. Cum putea să ne dea la o parte atât de ușor?

Am început să-l urmăresc discret prin geamul bucătăriei când ieșea la piață cu Lidia. Părea fericit uneori, dar alteori mergea încet, cu capul plecat. Odată l-am văzut stând singur pe bancă în parc, privind în gol. Am vrut să mă apropii, dar Lidia a apărut și l-a luat de braț.

Într-o duminică am hotărât să riscăm și am urcat din nou la ei. Am bătut insistent la ușă.

— Ce vreți? a întrebat Lidia, iritată.

— Vrem să-l vedem pe tataie! am spus eu hotărât.

Bunicul a apărut în spatele ei, palid.

— Lasă-i să intre! a spus el încet.

Am intrat și am simțit căldura casei care odinioară era plină de viață. Mama a început să plângă.

— Tata, de ce nu mai vrei să ne vezi?

Bunicul a oftat adânc:

— Nu e vorba că nu vreau… E greu pentru mine. După ce a murit mama voastră… m-am simțit gol pe dinăuntru. Lidia m-a ajutat să nu mă prăbușesc. Dar nu știu cum să împac trecutul cu prezentul…

Lidia s-a uitat urât la noi:

— Ilie are nevoie de liniște! Nu-l mai tulburați!

Mama s-a ridicat brusc:

— Dacă tu crezi că liniștea înseamnă să-ți rupi familia… atunci poate chiar te-ai schimbat!

Am ieșit pe hol cu inima frântă. Pe drum spre casă, mama nu a spus nimic. Eu mă gândeam doar la ochii triști ai bunicului și la felul în care Lidia îl ținea departe de noi.

De atunci au trecut luni. Încercăm din când în când să-l sunăm sau să-i lăsăm un bilet în cutia poștală. Rar primim răspunsuri scurte: „Sunt bine.” „Nu pot vorbi acum.”

M-am întrebat adesea dacă am greșit cu ceva sau dacă bunicul chiar nu ne mai iubește. Sau poate e doar prizonier într-o poveste care nu-i aparține pe deplin.

Oare câți bătrâni ajung să-și piardă familia din dorința disperată de a nu fi singuri? Și câți copii rămân cu sufletul gol pentru că nu știu cum să-și salveze părinții sau bunicii din labirintul singurătății?

Poate că uneori dragostea doare mai tare decât absența ei… Dar cum faci să nu te simți abandonat când cel pe care îl iubeai cel mai mult pare că te-a uitat?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să vă aduceți familia împreună din nou?