Căderea mamei: Noaptea în care am înțeles cât de singură sunt

— Maria, vino repede, am căzut! Nu pot să mă ridic… vocea mamei răsuna spartă prin telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geamurile garsonierei mele din cartierul Militari. Am sărit din pat, cu inima bubuind în piept, și am început să mă îmbrac tremurând.

— Mamă, stai liniștită, vin imediat! Nu închide telefonul!

În timp ce alergam pe scări, cu cheia în mână și telefonul lipit de ureche, gândurile mi se învălmășeau. De ce nu m-am mutat mai aproape de ea? De ce nu am insistat să stea cu mine? De ce nu am fost acolo când avea nevoie? Vinovăția mă ardea pe dinăuntru ca un foc mocnit.

Taxiurile nu opreau la ora aia. Am alergat până la stația de tramvai, udă leoarcă, cu pantofii fleșcăiți și sufletul gol. În tramvai, o bătrână mă privea cu milă. Poate vedea pe fața mea spaima și disperarea. Am coborât la Piața Sudului și am luat-o la fugă spre blocul vechi unde locuia mama. Blocul ăla mirosea mereu a var și a singurătate.

Când am intrat în apartament, am găsit-o pe mama întinsă pe jos, lângă pat. Avea ochii plini de lacrimi și obrajii palizi. M-am aplecat peste ea, tremurând:

— Mamă, te doare ceva? Poți să miști picioarele?

— Nu știu… cred că doar m-am speriat. Nu pot să mă ridic singură…

Am tras-o ușor spre mine, încercând să nu-i fac rău. Simțeam cum mi se taie respirația de frică să nu-i fi rupt ceva. Am reușit să o așez pe pat și am stat lângă ea, ținând-o de mână. Mirosea a medicamente și a ceai de tei.

— De ce nu m-ai lăsat să vin să stau cu tine? De ce nu mi-ai spus că ți-e greu?

Mama a oftat adânc:

— N-am vrut să-ți fiu povară, Maria… Tu ai viața ta.

Mi-au dat lacrimile. Viața mea? O viață între două joburi prost plătite, facturi neplătite și grija constantă pentru ea. O viață în care nu mai știam cine sunt fără rolul de fiică îngrijitoare.

Am stat toată noaptea lângă ea, ascultând cum ploaia lovea geamul și cum respira greu. Mi-am amintit de copilărie, când mama era stâlpul meu. Acum eu trebuia să fiu stâlpul ei, dar mă simțeam atât de slabă…

Dimineața, am făcut ceai și i-am adus pastilele. Am sunat la medicul de familie, la asistență socială, la vecina de la trei care mai trecea pe la mama din când în când. Toți păreau ocupați sau neputincioși.

— Maria, nu vreau să te chinui cu mine… Poate ar fi mai bine să mă duc la azil.

M-am uitat la ea șocată:

— Mamă! Cum poți să spui asta? Nu te las nicăieri!

Dar adevărul era că nu mai puteam. Eram epuizată fizic și psihic. Prietenii mei dispăruseră rând pe rând, obosiți de refuzurile mele la invitații sau de conversațiile mereu triste despre boala mamei. La muncă eram mereu absentă cu mintea, iar șeful mă privea tot mai des cu reproș.

În acea zi am început să caut soluții: îngrijitoare la domiciliu, ajutor de la stat, orice. Dar birocrația era sufocantă. Toți cereau hârtii peste hârtii, analize peste analize. Parcă sistemul era făcut să te lase singur exact când ai cea mai mare nevoie.

Seara, când i-am schimbat pansamentul la piciorul vânăt, mama mi-a spus încet:

— Îmi pare rău că te-am tras după mine toată viața…

Am izbucnit în plâns:

— Nu tu m-ai tras după tine! Eu vreau să fiu aici! Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu te pierd și mi-e frică să nu mă pierd pe mine.

Mama m-a strâns ușor de mână:

— Și eu mi-e frică… Dar mă bucur că te am.

Noaptea aceea a fost un prag. Am înțeles cât de singură sunt în lupta asta și cât de puțin sprijin există pentru oameni ca noi — fiii și fiicele care își îngrijesc părinții bolnavi într-o țară unde sistemul social e doar pe hârtie.

De atunci, fiecare zi e o negociere între iubire și epuizare. Încerc să nu mă pierd pe drum, dar uneori simt că mă scufund încet sub greutatea responsabilității.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu această vinovăție tăcută? Câți ne sacrificăm fără ca cineva să vadă sau să aprecieze? Și oare cât putem duce înainte să ne rupem complet?