Cadoul otrăvit: Povestea unei iubiri și a unei datorii care nu se uită

— Nu vreau să-l primesc, mama! Nu vreau! — am țipat, cu ochii plini de lacrimi, când am văzut cutia frumos împachetată pe masa din sufragerie. Era ziua mea de naștere, împlineam douăzeci și cinci de ani, și tot ce-mi doream era liniște. Dar mama, cu zâmbetul ei forțat, mi-a împins cutia spre mine.

— Deschide-l, Martina, e de la noi toți. Și de la tata, chiar dacă nu e aici… — vocea ei s-a frânt la final, iar eu am simțit un nod în gât. Tata plecase în Italia de trei ani, iar de atunci familia noastră nu mai era la fel. Scrisorile lui veneau tot mai rar, iar banii pe care îi trimitea nu ajungeau niciodată pentru toate facturile.

Am desfăcut hârtia cu mâinile tremurânde. Înăuntru era un telefon nou, ultimul model, ceva ce nu mi-aș fi permis niciodată. Am rămas fără cuvinte. Fratele meu, Vlad, a zâmbit larg:

— Să vezi ce poze faci cu ăsta! Poate-ți găsești și tu un băiat serios, nu ca ăia de la facultate…

Am râs forțat, dar ceva nu se lega. Știam că mama abia reușea să plătească rata la apartament. De unde aveau bani pentru un astfel de cadou?

Seara, după ce toți invitații au plecat și am rămas doar noi trei în bucătărie, am întrebat-o direct pe mama:

— Cum ai cumpărat telefonul? Ai luat iar bani de la Camelia?

Mama a evitat privirea mea.

— E treaba mea cum mă descurc. Tu bucură-te de el.

Dar eu nu puteam. Știam că prietena ei, Camelia, era genul de om care împrumuta bani cu dobândă mare și apoi venea să-ți bată la ușă dacă întârzii o zi. Am încercat să-i spun mamei că nu vreau nimic care să ne bage în datorii, dar ea a ridicat tonul:

— Ești nerecunoscătoare! Pentru tine fac totul! Nu vezi cât mă zbat?

Am tăcut. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la telefonul nou și am simțit o greutate pe piept.

Au trecut câteva luni și totul părea să revină la normal. Mergeam la facultate, lucram part-time la o cafenea și încercam să-mi văd de viață. Dar într-o seară, când m-am întors acasă, am găsit-o pe Camelia în sufragerie. Stătea picior peste picior, cu o geantă scumpă pe genunchi și un zâmbet rece.

— Bună, Martina! Ce faci? Ai grijă de telefonul ăla? — a întrebat ea ironic.

Mama era palidă. Camelia a început să vorbească despre bani, despre ratele care trebuiau plătite și despre dobânzi. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Nu vreau telefonul! Îl dau înapoi! — am strigat.

Camelia a râs scurt:

— Nu merge așa, draga mea. Datoria e datoria. Și dacă nu plătește mama ta… poate găsim altceva de luat.

Mama a început să plângă. Vlad s-a băgat între noi:

— Liniștiți-vă! O să facem rost de bani!

Dar eu știam că nu aveam cum. În zilele următoare am încercat să vând telefonul, dar nimeni nu voia să dea pe el cât trebuia să dăm înapoi. Mama s-a închis în ea însăși, iar Vlad a început să lipsească nopțile de acasă.

Într-o dimineață l-am găsit pe Vlad cu ochii roșii și hainele mototolite.

— Ce-ai pățit? — l-am întrebat.

A ezitat o clipă, apoi mi-a spus:

— Am jucat la păcănele… Am crezut că pot face rost de bani repede. Am pierdut tot ce aveam.

Am simțit că mă prăbușesc. Familia mea se destrăma sub greutatea unui cadou pe care nici măcar nu-l cerusem.

În acea seară am primit un mesaj de la tata: „Nu pot trimite bani luna asta. Îmi pare rău.”

M-am dus la mama și i-am spus:

— Trebuie să-i spunem lui tata adevărul. Nu mai putem ascunde nimic.

Mama a izbucnit:

— Nu! Tata tău are destule pe cap! Dacă află că suntem datori până peste cap… poate nu se mai întoarce niciodată!

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Am început să mă cert cu mama aproape zilnic. Îi reproșam că ne-a mințit, că ne-a pus pe toți în pericol pentru un cadou inutil. Ea îmi spunea că n-am idee cât e de greu să fii mamă singură.

Într-o zi, Camelia a venit din nou. De data asta nu era singură; cu ea era un bărbat masiv care s-a uitat urât la noi.

— Aveți două zile să faceți rost de bani — a spus el scurt.

Atunci am decis să merg la poliție. Dar când am ajuns acolo și am încercat să explic situația, polițistul m-a privit plictisit:

— E treabă civilă, domnișoară. Dacă ați semnat ceva… trebuie să plătiți.

M-am simțit neputincioasă. Am început să caut disperată soluții: am vândut haine, bijuterii vechi ale bunicii, orice puteam găsi prin casă. Vlad s-a angajat pe șantier. Mama s-a îmbolnăvit de stres și a ajuns la spital cu tensiunea foarte mare.

În cele din urmă am reușit să strângem o parte din bani și Camelia ne-a lăsat în pace pentru o vreme. Dar relația dintre noi s-a rupt iremediabil. Nu mai aveam încredere nici în mama mea, nici în fratele meu. Tata s-a întors după încă un an, dar nu mai era același om; tăcea mult și evita orice discuție despre trecut.

Anii au trecut și rana aceea n-a dispărut niciodată complet. M-am mutat singură și am încercat să-mi construiesc viața fără datorii și fără minciuni. Dar uneori mă uit în oglindă și mă întreb: oare cât de ușor putem fi trădați chiar de cei pe care îi iubim cel mai mult? Și dacă iertarea e posibilă… cum găsim puterea să o oferim?