Căldura care ne-a ars sufletele: Povestea unei ierni care ne-a schimbat familia

— Mamă, iar te-ai certat cu tanti Lenuța? am întrebat-o, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce țineam telefonul între umăr și obraz, răsfoind facturile de la gaz. Era sfârșit de august, iar soarele încă ardea pe străzile din Pitești, dar mama deja vorbea despre iarna care urma să vină.

— Nu, dragă, nu e vorba de Lenuța. E vorba că nu știu cum o să mă descurc cu încălzirea la iarnă. Facturile cresc, pensia nu ajunge… Știi cum e. Poate mă puteți ajuta tu și Irina, dacă se poate…

Am simțit un nod în gât. De când tata murise, mama rămăsese singură în casa veche din satul natal, la vreo 40 de kilometri de oraș. Eu și Irina, sora mea mai mică, ne mutaserăm de ani buni la oraș. Eu cu soțul meu, Mihai, ea cu prietenul ei, Vlad. Ne vedeam rar, mai mult la sărbători sau când apărea vreo urgență.

— Sigur, mamă. O să vorbesc și cu Irina. Nu te lăsăm la greu.

— Să nu-i spui lui Irina că te-am sunat prima pe tine! a adăugat ea repede, cu voce joasă.

Am zâmbit amar. Mereu făcea diferențe între noi, dar m-am prefăcut că nu aud. Am închis telefonul și am rămas privind pe geam la copacii care începeau să-și piardă frunzele. Ceva nu-mi dădea pace.

În weekend am mers la Irina. Stătea într-un apartament micuț, dar cochet, aproape de centru.

— Te-a sunat mama? am întrebat-o direct.

Irina a oftat și a dat din umeri.

— Da. Mi-a zis că nu are bani de lemne și gaze. I-am trimis deja 500 de lei săptămâna trecută.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Și eu i-am dat 700 de lei luna trecută… Și acum iar mă roagă.

Ne-am privit lung. Nu era prima dată când mama ne cerea bani, dar niciodată nu vorbise atât de insistent despre facturi. Am decis să mergem împreună la ea în weekendul următor.

Când am ajuns în sat, casa era la fel de rece ca întotdeauna. Mama ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei obosit și ne-a pus pe masă plăcinte cu brânză.

— Mamă, unde sunt lemnele? am întrebat-o eu, privind spre șopronul gol.

A ezitat o clipă.

— N-am apucat să le iau încă… Am avut alte cheltuieli.

Irina s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate.

— Ce cheltuieli?

Mama a început să se fâstâcească:

— Păi… am avut nevoie de medicamente… și a venit și preotul pentru parastasul lui tata…

Am simțit că ceva nu e în regulă. Am decis să verificăm facturile. În sertarul din bucătărie am găsit câteva chitanțe vechi, dar nimic recent. Pe masa din sufragerie era însă o scrisoare deschisă: „Doamnă Maria, vă rugăm să achitați restanța pentru abonamentul la bingo.”

Irina a ridicat scrisoarea și a citit-o cu voce tare. Mama s-a făcut albă la față.

— Mamă… ce-i asta?

A izbucnit în plâns.

— Nu voiam să vă spun… M-am apucat de bingo la televizor. M-au convins vecinele că poate câștig ceva și scap de griji… Dar am pierdut tot ce mi-ați dat. Și acum am datorii…

Am rămas fără cuvinte. Toți banii pe care îi trimisesem pentru încălzire se duseseră pe bilete la bingo și datorii către niște femei din sat care îi „împrumutaseră” bani cu dobândă.

Irina a început să țipe:

— Cum ai putut să ne minți? Noi ne chinuim aici să-ți trimitem bani și tu îi arunci pe jocuri?

Mama plângea în hohote:

— Nu știu ce-a fost în capul meu… M-am simțit singură după ce-a murit taică-tu… Toate femeile din sat joacă. E singura mea distracție…

Mihai și Vlad au încercat să ne calmeze, dar tensiunea era prea mare. În zilele următoare am încercat să găsim o soluție: am vorbit cu preotul satului să o ajute să se înscrie la un grup de sprijin pentru dependenți de jocuri de noroc; am discutat cu vecinele să nu-i mai dea bani cu împrumut; am preluat noi plata facturilor direct la furnizori.

Dar rana rămânea adâncă. Încrederea noastră fusese trădată. Mama era rușinată și se izola tot mai mult. Eu și Irina ne certam tot mai des despre cine e vinovat: „Dacă ai fi sunat-o mai des…”, „Dacă n-ai fi plecat la oraș…”

Într-o seară târzie, după ce Mihai adormise, am rămas singură pe balcon cu gândurile mele. M-am întrebat: oare câți bătrâni din satele românești ajung ca mama? Singuri, triști, agățați de iluzii ieftine? Oare câți copii ca noi se simt vinovați pentru că nu pot fi acolo mereu?

Poate că adevărata căldură nu vine din calorifere sau sobe, ci din timpul petrecut împreună — dar cine are curajul să recunoască asta înainte să fie prea târziu?