Când „acasă” devine hotel: Povestea mea despre limite, familie și curajul de a spune „nu”

— Irina, unde ai pus prosoapele pentru musafiri? Iar nu găsesc nimic în casa asta!
Vocea răstită a mătușii Lenuța răsuna din hol, acoperind zgomotul valurilor care se loveau de țărm. Era a treia oară în acea săptămână când cineva din familie mă întreba același lucru. M-am oprit din spălatul vaselor și mi-am șters mâinile pe șorț, încercând să-mi ascund iritarea.
— În dulapul din baie, ca de obicei, am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.
— Păi nu era mai bine să le lași la vedere? Să nu mai întreb de fiecare dată!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mătușa Lenuța îmi critica modul în care organizam casa. De când ne mutasem la Constanța, visând la liniște și la un nou început, rudele din toată țara păreau să fi descoperit paradisul pe litoral – și pe mine, ca pe o gazdă permanentă.

Totul a început cu vizita verilor din Ploiești, care au venit „doar pentru un weekend”. Au stat două săptămâni. Apoi unchiul Vasile din Galați, cu soția și cei trei copii, care au venit „să vadă marea pentru prima dată”. Au plecat după zece zile, lăsând în urmă prosoape ude și farfurii nespălate. Mama soțului meu, doamna Mariana, a venit cu o prietenă „la aer curat”, dar a uitat să menționeze că prietena are alergie la pisici și că trebuie să mutăm motanul afară.

La început, am zâmbit politicos, am gătit ciorbe și fripturi, am schimbat lenjerii și am ascultat povești interminabile despre rudele din Moldova sau despre vecinii din cartierul vechi. Soțul meu, Radu, încerca să mă ajute cum putea: „Lasă-i, Irina, e vară, toată lumea vrea la mare. O să plece repede.” Dar nu plecau. Și nici nu veneau cu mâna goală – aduceau borcane cu zacuscă, plase cu roșii și castraveți, dar și pretenții: „Nu ai cafea mai bună?”, „Nu merge aerul condiționat?”, „De ce nu mergeți cu noi la plajă?”

Într-o seară, după ce am strâns masa pentru a patra oară în aceeași zi, am ieșit pe balcon și am privit marea. Era liniște doar acolo, departe de râsetele și vocile din sufragerie. Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Nu mai era casa mea. Era hotelul lor.

— Irina, vii să joci rummy cu noi? — a strigat mama din sufragerie.
— Vin imediat! — am răspuns mecanic.

În noaptea aceea nu am dormit. M-am gândit la toate momentele în care am spus „da” doar ca să nu supăr pe nimeni. La toate dățile când mi-am înghițit nemulțumirea și am zâmbit forțat. La cât de greu e să spui „nu” când e vorba de familie.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am ieșit pe terasă cu o cafea. Radu m-a urmat, privind spre mine cu ochii lui blânzi.
— Ești bine?
— Nu prea. Simt că nu mai pot. Nu mai e casa noastră. E ca un hotel fără rezervare.
Radu a oftat.
— Știu… Dar ce putem face? Sunt ai noștri…
— Putem să le spunem că avem nevoie de o pauză. Că vrem intimitate. Că nu mai putem primi musafiri o vreme.
Radu s-a uitat la mine surprins.
— Crezi că o să înțeleagă?
— Nu știu. Dar trebuie să încercăm.

Am strâns curajul și, după micul dejun, am anunțat familia adunată în jurul mesei:
— Dragilor, trebuie să vă spun ceva important. Ne bucurăm că sunteți aici, dar avem nevoie de puțin timp doar pentru noi. De acum înainte, vă rugăm să ne anunțați din timp dacă vreți să veniți și să nu stați mai mult de câteva zile.
S-a lăsat o liniște grea. Mătușa Lenuța s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o.
— Cum adică? Să nu mai venim când vrem?
— Nu e vorba că nu vă vrem aici… dar avem nevoie de intimitate. Și noi suntem obosiți.
Unchiul Vasile a dat din cap nemulțumit.
— Asta-i ospitalitate? Pe vremea mea nu se făcea așa!
Am simțit cum mi se strânge inima, dar am rămas fermă.
— Pe vremea dumneavoastră poate era altfel. Acum avem nevoie de limite.

Au plecat supărați. Zile întregi nu am primit niciun telefon. Mama m-a sunat abia după o săptămână:
— Irina, ai supărat familia… Dar poate ai dreptate. Și eu m-am simțit uneori copleșită de musafiri.

A trecut vara și casa noastră a redevenit liniștită. Am început să ne bucurăm din nou de serile pe balcon, de plimbările pe faleză și de cafeaua băută în tihnă dimineața. Dar relațiile cu rudele au rămas tensionate mult timp.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Dar apoi îmi amintesc cât de greu e să-ți aperi spațiul personal într-o cultură unde ospitalitatea e lege nescrisă.

Oare câți dintre noi au curajul să spună „nu” celor dragi? Și cât de mult ne costă acest cuvânt simplu?