Când acasă nu mai e acasă: Povestea unei mame la răscruce

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fac totul singură! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi liniștesc fetița care plângea neîncetat. Era a treia noapte de când ne-am întors din maternitate și simțeam că mă prăbușesc. Radu, soțul meu, stătea pe canapea, cu ochii în telefon, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Ce vrei să fac? Sunt obosit și eu, a mormăit el, fără să-și ridice privirea.

M-am uitat la el cu lacrimi în ochi. Nu era oboseala care mă doborâse, ci sentimentul că sunt singură într-o casă care ar fi trebuit să fie plină de iubire și sprijin. Îmi imaginam mereu momentul în care voi deveni mamă: o familie fericită, zâmbete, miros de lapte cald și promisiuni de viitor. Dar realitatea era alta. M-am întors din spital cu o fetiță minunată și un soț care părea că nu știe cum să fie tată.

În primele zile acasă, mama mea a venit să mă ajute. Ea știa ce înseamnă să crești un copil, mai ales când tatăl nu e prezent cu adevărat. — Nu te baza prea mult pe bărbați, mi-a șoptit într-o seară, când Radu plecase la prieteni „să se relaxeze”. — Ei nu simt ca noi.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să cred că povestea mamei se repetă prin mine. Dar fiecare zi aducea noi dovezi: Radu se trezea târziu, nu schimba scutece, nu știa să țină fetița în brațe fără să pară stângaci și speriat. Când încercam să-i explic cât de mult am nevoie de el, ridica din umeri sau ieșea din cameră.

Într-o după-amiază, când fetița dormea, am încercat să vorbesc deschis cu el.

— Radu, te rog… simt că nu mai pot. Am nevoie de tine. Nu doar pentru mine, ci și pentru ea. E copilul nostru.

— Tu ai vrut copilul ăsta mai mult ca mine, a spus el rece. Eu nu eram pregătit.

M-a durut fiecare cuvânt. Cum să nu fii pregătit? Am vorbit luni întregi despre asta. Am făcut planuri împreună. Sau doar eu le-am făcut?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Orice discuție se transforma în ceartă. Mama încerca să mă liniștească, dar vedeam în ochii ei aceeași tristețe pe care o simțeam și eu când eram mică și tata dispărea zile întregi.

— Nu lăsa copilul să simtă ce ai simțit tu, îmi spunea ea.

Dar cum? Cum să-i ofer liniște când eu însămi sunt un vulcan de frustrare și teamă?

Prietenii mei mă sunau să mă întrebe cum e viața de mamă. Le răspundeam cu jumătate de gură: „E frumos… dar greu.” Nimeni nu voia să audă adevărul: că mă simt abandonată chiar lângă omul pe care l-am iubit cel mai mult.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă, Radu a plecat din casă. A spus că are nevoie de spațiu. Am rămas singură cu fetița care plângea și cu gândurile mele negre. M-am uitat la ea și am început să plâng în hohote. Ce fel de mamă sunt dacă nu pot ține familia unită?

A doua zi dimineață, mama a venit din nou la mine.

— Trebuie să te gândești la tine și la copil. Dacă el nu vrea să fie aici, nu-l poți obliga.

— Dar eu vreau o familie! am strigat printre lacrimi.

— Și eu am vrut… dar uneori nu se poate.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc undeva. Poate sunt prea exigentă? Poate Radu chiar are nevoie de timp? Dar cât timp? Copilul crește acum, are nevoie de tată acum.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat pe marginea patului și am scris un mesaj lung către Radu:

„Nu știu dacă mai putem merge așa înainte. Te rog, gândește-te la ce vrei cu adevărat. Eu nu pot fi mamă și tată în același timp.”

A doua zi mi-a răspuns scurt: „Nu știu ce vreau.”

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Am început să caut ajutor pe forumuri pentru mame singure. Am citit povești asemănătoare cu a mea și mi-am dat seama că nu sunt singură. Dar asta nu făcea durerea mai mică.

Au trecut câteva săptămâni în care Radu venea și pleca fără explicații clare. Fetița creștea, iar eu învățam să fiu puternică pentru ea. Mama era mereu lângă mine, dar știam că trebuie să iau o decizie.

Într-o dimineață, când Radu s-a întors acasă după o noapte petrecută „la un prieten”, l-am privit drept în ochi:

— Ori rămâi cu noi și încerci să fii tată, ori pleci definitiv. Nu mai pot trăi așa.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu știu dacă pot…

Atunci am știut că trebuie să merg mai departe fără el. Pentru mine și pentru fetița mea.

Acum, după luni de zile, încă doare. Dar am descoperit că pot fi puternică. Că dragostea pentru copilul meu e mai mare decât orice frică sau dezamăgire.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? De ce trebuie să ducem singure greutatea unei familii destrămate? Oare putem construi ceva trainic pe ruinele viselor noastre?