Când am ajuns acasă, un străin dormea în patul meu: Povestea unei familii din București

— Cine ești tu și ce cauți în patul meu?! am strigat, cu vocea tremurândă de oboseală și furie, când am deschis ușa camerei mele și am văzut un bărbat necunoscut întins printre cearșafurile mele. Mirosul de alcool și tutun plutea greu în aer, iar lumina slabă a dimineții îi dezvăluia fața tumefiată. S-a ridicat buimac, încercând să-și adune hainele împrăștiate pe jos.

— Vlad… Vlad mi-a zis că pot să rămân aici, a bâiguit el, evitându-mi privirea.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Vlad, fratele meu mai mic, făcuse-o din nou. Era a treia oară luna asta când găseam străini în casa noastră, oameni pe care îi aducea după nopți pierdute prin baruri sau cine știe ce anturaje dubioase. M-am repezit spre bucătărie, unde Vlad stătea la masă cu o cafea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Vlad, ce naiba faci? Nu mai suport! Ai adus iar un necunoscut acasă! Nu ți-am spus de atâtea ori că nu vreau străini aici?

A ridicat din umeri, cu privirea aceea vinovată pe care o cunoșteam prea bine.

— E doar pentru o noapte, Sorina. N-avea unde să meargă…

— Nu mă interesează! Nu mai pot trăi așa! Am nevoie de liniște, de siguranță. Nu pot să vin acasă după 12 ore la spital și să găsesc oameni beți în patul meu!

A tăcut. Știam că nu va răspunde. Știam că va pleca iar cu prietenii lui, că va reveni târziu, poate cu altcineva după el. De ani de zile eram eu cea care ținea casa pe linia de plutire: plăteam facturile, făceam cumpărăturile, mă ocupam de mama bolnavă. Vlad era mereu „copilul problemă”, cel pentru care toți aveam răbdare și scuze.

Am ieșit pe balcon și am privit orașul care se trezea încet. Bucureștiul era gri și rece în dimineața aceea, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată. Mi-am amintit de tata, cum plecase fără să se uite înapoi când Vlad avea doar 10 ani. De atunci, mama s-a stins încet sub povara grijilor, iar eu am devenit „stâlpul” familiei. Dar cât poți să duci pe umeri fără să te frângi?

În ziua aceea am decis să vorbesc cu mama. Am găsit-o în camera ei, privind absent la televizor.

— Mamă, nu mai pot. Vlad mă distruge. Nu vreau să-l dau afară, dar nici nu pot trăi așa…

A oftat adânc.

— Știu, Sorina. Dar e fratele tău… E greu pentru el. Poate dacă ai avea mai multă răbdare…

M-am simțit trădată. Mereu era despre el. Mereu eu trebuia să fiu cea puternică.

— Dar cu mine cum rămâne? Cine are răbdare cu mine?

Mama a tăcut. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

În acea seară, Vlad nu a venit acasă. A doua zi am primit un telefon de la poliție: fusese implicat într-o altercație într-un bar din centru. Am alergat la secție cu inima cât un purice. L-am găsit pe Vlad cu fața tumefiată și hainele murdare.

— Sorina… îmi pare rău…

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să te salvez mereu! Ai 27 de ani! Când ai de gând să crești?

A izbucnit în plâns ca un copil. Pentru prima dată l-am văzut cu adevărat speriat.

— Nu știu… Nu știu cum să fac altfel…

L-am dus acasă și i-am spus clar: „Dacă nu ceri ajutor, dacă nu te schimbi, nu mai pot trăi cu tine.”

Au urmat săptămâni grele. Vlad a acceptat să meargă la terapie. Mama a început să vorbească mai mult cu mine despre trecutul nostru, despre fricile ei, despre cum l-a protejat mereu pe Vlad pentru că se simțea vinovată că tata ne-a părăsit.

Eu am început să mă gândesc la mine. La ce vreau eu. La cât am sacrificat pentru familia mea și cât timp mi-am ignorat propriile nevoi.

Într-o seară târzie, după o zi lungă la spital, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat: „Oare cât timp trebuie să fii puternic pentru ceilalți până când te pierzi pe tine însuți?”

Poate că nu există un răspuns simplu. Dar știu sigur că uneori trebuie să alegi: îi salvezi mereu pe ceilalți sau începi, în sfârșit, să te salvezi pe tine?