Când am cerut ajutorul soacrei mele, am înțeles cât de singură pot fi

— Nu pot, Nicoleta, am alte planuri. Poate altă dată, îmi pare rău.

Cuvintele soacrei mele, Valeria, au căzut peste mine ca o ploaie rece. Țineam telefonul strâns în mână, cu palmele transpirate, și încercam să-mi adun gândurile. În sufragerie, copiii mei, Ilinca și Radu, se certau pe telecomandă, iar eu simțeam că mă prăbușesc sub greutatea unei zile care deja mă depășea.

Soțul meu, Mihai, era la serviciu — ca de obicei, peste program. În ultimele luni, totul căzuse pe umerii mei: copiii, casa, jobul part-time pe care îl făceam noaptea, după ce adormeau cei mici. Nu cerusem niciodată ajutorul Valeriei până atunci. Mereu mi s-a părut că nu vrea să se implice prea mult, dar Mihai insista: „Mama ar face orice pentru noi. Trebuie doar să-i spui.”

Așa că am sunat-o. Aveam nevoie de ea doar pentru câteva ore — trebuia să merg la spital cu Ilinca pentru niște analize urgente. Radu era răcit și nu puteam să-l iau cu noi. Mă așteptam la ezitare, poate la o scuză vagă, dar nu la refuzul acela categoric și rece.

— Dar… e ceva important, Valeria. Nu pot să-l las pe Radu singur și Mihai nu poate lipsi de la muncă. Te rog…

— Nicoleta, am stabilit deja cu prietenele mele să mergem la teatru. Am cumpărat biletele de o lună. Nu pot anula acum.

Vocea ei era fermă, fără urmă de regret. Am simțit cum mi se strânge inima. Pentru Mihai, mama lui era un fel de icoană: femeia care s-a sacrificat pentru el, care a crescut singură un copil după ce soțul ei a murit într-un accident stupid pe șantier. Dar pentru mine era doar o prezență distantă, mereu ocupată cu altceva — cu prietenele ei, cu biserica, cu excursiile la băi.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Copiii s-au oprit din ceartă și m-au privit mirați.

— Mami? Ce s-a întâmplat?

— Nimic, puiule… doar sunt obosită.

În noaptea aceea, Mihai a venit târziu acasă. I-am povestit totul printre sughițuri de plâns. S-a uitat la mine cu ochii mari și triști.

— Nu cred… Mama n-ar face așa ceva. Sigur ai înțeles greșit.

— Mihai, am rugat-o! Am implorat-o! Nici măcar nu a vrut să audă!

A urmat o ceartă lungă și amară. Mihai a sunat-o pe Valeria chiar atunci. Ea i-a spus aceeași poveste: „Am și eu viața mea, Mihai! Nu pot fi mereu la dispoziția voastră!”

A doua zi dimineață am găsit o soluție: vecina mea, doamna Stanciu, s-a oferit să stea cu Radu cât timp mergeam la spital cu Ilinca. Dar rana rămânea acolo — o rană adâncă și rușinoasă.

În zilele următoare am început să văd totul altfel. La fiecare masă în familie, la fiecare vizită scurtă a Valeriei (care venea doar când avea chef), simțeam cum se adună între noi un zid invizibil. Mihai încerca să facă pe mediatorul:

— Mama e bătrână… are și ea dreptul la viața ei.

— Și eu? Eu nu am dreptul la puțină liniște? La ajutor?

— Dar tu ești tânără… te descurci! Mereu te-ai descurcat.

M-am simțit trădată nu doar de Valeria, ci și de Mihai. De toți cei care pretindeau că „familia e totul”, dar când aveai nevoie de ei dispăreau ca niște umbre.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din București. M-am gândit la mama mea — care murise acum cinci ani — și la cât de mult mi-a lipsit sprijinul ei. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva; dacă nu cumva am cerut prea mult sau am așteptat prea mult de la oamenii din jur.

Au urmat săptămâni în care relația cu Mihai s-a răcit. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, teme la matematică pentru Ilinca, medicamente pentru Radu. Valeria venea rar și când venea aducea prăjituri cumpărate de la cofetărie și vorbe goale despre vreme sau politică.

Într-o duminică dimineață, când eram toți patru la masă, Ilinca a întrebat:

— Mami, de ce nu vine bunica mai des la noi?

Mihai a încercat să schimbe subiectul, dar eu am privit-o în ochi pe fetița mea:

— Pentru că uneori oamenii mari uită ce înseamnă să fii aproape de cei dragi.

După acea zi am început să mă schimb. Am încetat să mai cer ajutor acolo unde știam că nu va veni niciodată. Am început să-mi fac prieteni printre vecini — femei ca mine, obosite și singure, dar dispuse să se ajute una pe alta. Am descoperit că solidaritatea nu vine mereu din familie; uneori vine din locuri neașteptate.

Mihai a început să vadă și el lucrurile altfel. A început să vină mai devreme acasă și să petreacă timp cu copiii. Încet-încet ne-am apropiat din nou, dar rana refuzului Valeriei a rămas acolo — ca o cicatrice care nu se va vindeca niciodată complet.

Uneori mă întreb dacă nu cumva generația lor a fost crescută altfel; dacă nu cumva egoismul acesta e o formă de supraviețuire pe care au învățat-o în vremuri grele. Sau poate pur și simplu unii oameni nu știu să fie părinți sau bunici decât pentru propriii copii.

Acum îi privesc pe Ilinca și Radu cum cresc și mă întreb: oare eu voi ști să fiu altfel? Oare voi avea puterea să fiu acolo pentru ei când vor avea nevoie? Sau voi repeta greșelile Valeriei?

Poate că familia nu e mereu ceea ce ne dorim sau avem nevoie… Dar ce facem atunci când cei dragi ne dezamăgesc? Cum găsim puterea să mergem mai departe?