Când am deschis ochii cu adevărat: Povestea unei femei care a tăcut prea mult

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că nu văd! — am urlat în gând, în timp ce mă uitam la tavanul alb al salonului de spital, cu piciorul în ghips și sufletul făcut țăndări. În jurul meu, totul mirosea a dezinfectant și a singurătate. Am închis ochii și mi-am amintit momentul acela stupid, când am alunecat pe trotuarul ud, cu două plase grele în mână, și nimeni nu s-a oprit să mă ajute. Doar o bătrânică necunoscută mi-a întins mâna. Nu soțul meu, nu copiii mei, nu prietenii mei. Nimeni dintre cei pe care îi credeam aproape.

Când m-au adus la urgență, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l sun pe Vlad. A răspuns după al treilea apel, cu vocea aceea obosită și iritată:

— Ce s-a întâmplat? Sunt la birou, Ilinca, nu pot vorbi mult.

— Am căzut. M-au adus la spital. Cred că mi-am rupt piciorul…

— Of, iar ai fost neatentă! Bine, vin când pot. Să nu faci scandal acolo.

A închis. Atât. Fără „Ești bine?”, fără „Te iubesc”, fără nimic. Am simțit cum mă scufund într-o baltă de rușine și furie. M-am uitat la telefon și am vrut să-l arunc pe geam.

A doua zi, când m-am trezit din anestezie, lângă pat era doar mama mea, doamna Sofia, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde.

— Mamă, de ce nu e Vlad aici? — am întrebat-o, deși știam răspunsul.

— A zis că are ședință importantă… Dar eu cred că tu știi mai bine unde e Vlad, Ilinca.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mama știa. Toată lumea știa. Doar eu mă prefăceam că nu văd. De ani de zile.

Când am ajuns acasă, după două săptămâni de spitalizare, Vlad era tot absent. Copiii mei, Ana și Paul, încercau să mă ajute cum puteau, dar erau prea mici să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat între părinții lor. Vlad venea târziu acasă, mirosea a parfum străin și a vin ieftin. Îmi lăsa bani pe masă și pleca din nou.

Într-o seară, Ana a venit la mine în cameră cu ochii mari și umezi:

— Mami, de ce plângi noaptea?

Am înghițit în sec și am încercat să zâmbesc:

— Nu plâng, iubita mea. Doar mă doare piciorul.

— Dar eu te-am auzit spunând că te doare sufletul…

Atunci am știut că nu mai pot ascunde nimic. Copiii simțeau totul. Minciunile mele nu-i protejau, ci îi răneau mai tare.

Într-o zi, când Vlad a venit acasă cu o urmă de ruj pe gulerul cămășii, nu m-am mai putut abține:

— Cu cine ai fost?

A ridicat din umeri, plictisit:

— Cu cine crezi? Cu cineva care mă ascultă și nu face atâta dramă ca tine.

— Și copiii? Familia ta?

— Familia mea? Familia mea e o povară! — a urlat el și a trântit ușa.

Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătând nebunește. Atunci am decis: nu mai pot să tac. Nu mai pot să mă mint.

Am început să vorbesc cu mama despre divorț. Ea m-a privit lung:

— Ilinca, ți-am spus de atâtea ori… O femeie trebuie să fie puternică pentru copiii ei. Dar nu trebuie să fie sclava unui bărbat care nu o respectă.

M-am dus la un avocat. Am început să strâng acte, dovezi, să-mi fac planuri pentru o viață nouă. Vlad a râs când i-am spus:

— Tu? Fără mine? O să vezi cât de greu e să crești doi copii singură!

Dar nu mi-a mai fost frică. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că respir din nou.

Divorțul a fost un coșmar: certuri pentru apartament, amenințări cu custodia copiilor, vorbe grele aruncate ca niște pietre reci. Dar am rezistat. Pentru Ana și Paul. Pentru mine însămi.

Acum stau pe balconul apartamentului nostru micuț din cartierul Drumul Taberei și privesc apusul printre blocuri gri. Copiii râd în camera lor și mama îmi aduce o cană cu ceai.

— Ai făcut bine, Ilinca — îmi spune ea blând.

Și eu știu că are dreptate. Am deschis ochii târziu, dar încă mai am timp să trăiesc cu adevărat.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine tac din frică sau rușine? Câte dintre noi ne sacrificăm fericirea pentru o iluzie? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să spună „ajunge”. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?