Când am descoperit adevărata față a soacrei mele

— Ana, ai grijă cum vorbești! Nu ești acasă la tine aici, să știi!
Vocea Milenei a tăiat aerul din sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Damir, soțul meu, se uita în gol, incapabil să intervină. Era o seară de iarnă, cu zăpadă grea pe ferestrele apartamentului din Drumul Taberei, și tot ce voiam era să nu fiu acolo. Dar eram. Și nu era prima dată când simțeam că nu aparțin.

Am încercat ani la rând să mă apropii de Milena. Când Damir a primit repartiție la Bacău, apoi la Constanța, am făcut naveta cu el, am lăsat în urmă prieteni, joburi, totul pentru el și familia lui. Milena însă nu m-a privit niciodată ca pe o noră adevărată. „Nu ești din București, Ana. Nu știi cum merg lucrurile aici”, îmi spunea mereu cu un zâmbet fals, ca și cum ar fi vrut să mă protejeze de ceva ce nu puteam înțelege.

În seara aceea, venisem la ea după ce Damir fusese detașat pentru câteva luni la o unitate militară din Sarajevo. Eram singură, însărcinată în luna a șaptea, și aveam nevoie de sprijin. Dar Milena părea mai preocupată de ce vor spune vecinii decât de mine.

— Să nu te vadă nimeni că plângi pe scară, Ana! Ce-o să creadă lumea? Că nu te descurci fără bărbat?

Mi-am mușcat buza să nu izbucnesc în plâns. Îmi era dor de Damir, eram obosită și speriată. În loc să mă liniștească, Milena mi-a întins o farfurie cu sarmale reci și a început să povestească despre vecina de la trei care „și-a pierdut mințile după ce a născut”.

— Să nu faci și tu prostii din astea! Să nu te apuci să plângi toată ziua, că nu-mi trebuie mie nebunii în casă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să schimb subiectul:

— Milena, ai vorbit cu Damir? Mi-a zis că nu i-ai răspuns la telefon…

— Are treabă acolo unde e! Nu trebuie să-l batem la cap cu prostii. Și-apoi… dacă ai fi fost mai puternică, n-ai avea nevoie de el non-stop.

M-am ridicat brusc de la masă. Nu mai puteam respira în camera aia încărcată de resentimente. M-am dus pe balcon, unde zăpada se adunase în straturi groase pe balustradă. Am privit luminile orașului și am simțit pentru prima dată că nu mai pot lupta.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Milena vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce-i cu fata asta… Parcă-i venită de pe altă lume! Nu știe să facă nimic ca lumea. Damir a greșit când s-a însurat cu ea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am intrat în bucătărie și am privit-o direct în ochi:

— De ce nu-mi spui în față ce crezi despre mine?

A ridicat din umeri:

— Ce vrei să-ți spun? Că nu ești potrivită pentru el? Că n-ai sânge de bucureșteancă? Că n-ai familie „bună”? Toată lumea știe asta, Ana.

M-am prăbușit pe scaun. Toate încercările mele de a mă integra, toate compromisurile făcute pentru Damir… Nimic nu conta pentru ea. Eram tot „fata de la țară”, oricât m-aș fi străduit.

Când Damir s-a întors din Sarajevo, i-am povestit totul. A tăcut mult timp, apoi a spus:

— Știi că mama e greu de schimbat… Dar eu te iubesc pe tine. Nu pe ea.

A fost prima dată când am simțit că am un aliat. Dar relația cu Milena s-a răcit complet. Nu a venit la botezul fetiței noastre, Mara. A spus că „nu se simte bine”. Nici la primul Crăciun împreună nu a venit. Damir încerca să medieze între noi, dar fiecare discuție se termina cu reproșuri și lacrimi.

Au trecut ani. Mara a crescut fără bunica din partea tatălui. Eu am rămas mereu „straina” pentru Milena. Am încercat să o iert, să o înțeleg — poate viața ei grea din tinerețe, poate frica de singurătate au făcut-o atât de rece. Dar rana a rămas acolo.

Uneori mă întreb dacă a meritat tot efortul meu de a fi acceptată într-o familie care nu m-a vrut niciodată cu adevărat. Poate că unele ziduri nu pot fi dărâmate oricât ai încerca.

Oare câți dintre noi trăim cu speranța zadarnică de a fi primiți acolo unde nu ni se deschide niciodată ușa? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?