Când am plecat, Ana avea 11 ani: Între dor, vină și regăsire

— Tata, de ce ai plecat atunci? De ce nu m-ai întrebat și pe mine dacă pot să trăiesc fără tine?

Vocea Anei răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. Are 31 de ani acum, dar în ochii ei văd aceeași fetiță care mă privea cândva cu încredere oarbă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai. Îmi caut cuvintele printre amintiri care dor.

— Ana, am crezut că fac ce e mai bine pentru tine… pentru noi. Nu știam altă cale.

Îmi amintesc perfect ziua aceea din 2003. Era toamnă, frunzele roșii acopereau trotuarul din fața blocului nostru din Ploiești. Ana mă ținea strâns de mână, iar eu încercam să-i explic că trebuie să plec la muncă în Italia. Soția mea, Mariana, plângea în tăcere la geam. Salariul meu de profesor nu mai ajungea nici pentru facturi. În fiecare seară făceam calcule și speram la o minune. Când am primit oferta de muncă pe șantier, am crezut că e salvarea noastră.

— O să mă întorc repede, îi spuneam Anei. O să-ți aduc păpușa aia mare, cu rochie roz.

Dar „repede” s-a transformat în luni, apoi în ani. La început sunam zilnic. Apoi tot mai rar. Munca era grea, zilele lungi, iar dorul mă rodea ca o boală. Mariana îmi povestea la telefon cum Ana nu mai vrea să vorbească cu mine. Cum se închide în cameră și plânge după tata.

— Nu înțelege de ce ai ales banii în locul ei, mi-a spus Mariana într-o seară.

M-am simțit ca ultimul om. Dar nu puteam să mă întorc cu mâinile goale. În fiecare lună trimiteam bani acasă: pentru haine, rechizite, excursii. Am ratat serbări, zile de naștere, primul ei dans la școală. Am ratat adolescența ei.

Anii au trecut. Ana a intrat la liceu, apoi la facultate. Eu am rămas tot pe șantier, apoi am prins un post la o firmă de construcții din Spania. Am venit acasă doar de Crăciunuri și Paști. De fiecare dată o găseam mai distantă. Vorbeam despre vreme, despre școală, dar niciodată despre noi.

Într-o vară, când Ana avea 19 ani, am găsit-o plângând pe balcon.

— Tata, tu nu mă cunoști deloc. Nici nu știi ce-mi place sau ce mă doare.

Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. Atunci am simțit că între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l mai pot dărâma.

După ce a terminat facultatea, Ana a plecat la București. Eu m-am întors definitiv acasă abia la 58 de ani, obosit și bolnav de dor. Casa era goală fără râsetul ei. Mariana îmbătrânise înainte de vreme.

— Ai făcut tot ce-ai putut pentru noi, mi-a spus ea într-o seară. Dar prețul a fost prea mare.

Am încercat să-mi găsesc locul lângă ele, dar eram un străin în propria familie. Ana venea rar acasă și stătea puțin. Vorbeam politicos, ca niște cunoscuți.

Într-o zi, am primit un mesaj: „Tata, putem vorbi? Am nevoie să știu cine ești.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Ana avea ochii roșii de oboseală.

— Toată viața am simțit că nu sunt destul de importantă pentru tine. Că ai ales mereu să fii departe.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— N-am știut cum să fac altfel… Am vrut să ai tot ce-ți trebuie.

— Dar eu voiam doar să fii aici.

Lacrimile i-au curs pe obraji și nu am mai putut să mă abțin nici eu.

— Iartă-mă, Ana! Am fost orb… Am crezut că dragostea se măsoară în bani și cadouri. Dar tu aveai nevoie doar de mine.

A stat mult timp tăcută. Apoi mi-a luat mâna peste masă.

— Poate încă nu e prea târziu să ne cunoaștem cu adevărat.

De atunci ne vedem des. Mergem împreună la teatru sau la plimbare prin parc. Încerc să-i fiu aproape acum, cât încă mai pot. Încerc să-i spun povești din copilăria mea, să-i arăt cine sunt dincolo de rolul de tată absent.

Uneori mă întreb dacă a meritat sacrificiul meu sau dacă aș fi putut găsi o altă cale. Poate că mulți părinți români trec prin asta: aleg între pâinea zilnică și prezența lângă copii. Dar oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem cât rău putem face cu cele mai bune intenții?

Mă uit la Ana și mă întreb: oare putem vindeca rănile trecutului sau doar învățăm să trăim cu ele?