Când Am Plecat Fără Să Privesc Înapoi: Scrisoare Din Timișoara

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot! — am urlat în telefon, cu vocea sugrumată de plâns, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamul bucătăriei. Era ora șase dimineața, iar Timișoara se trezea încet sub norii grei de octombrie. Mihai încă dormea, iar Ilinca, fetița noastră de patru ani, se foia în pătuțul ei, visând probabil la ceva frumos. Eu însă nu mai visam de mult. Mă trezeam în fiecare zi cu un nod în gât și o greutate pe piept care nu mă lăsa să respir.

Mama a tăcut la celălalt capăt al firului. Știa. Știa că nu mai sunt eu de mult. Știa că mă pierdusem printre vasele nespălate, printre certurile cu Mihai, printre reproșurile lui că nu sunt destul de bună mamă sau soție. Știa că mă uitam la mine în oglindă și nu mai recunoșteam femeia palidă, cu cearcăne adânci și ochi goi.

— Vino acasă, fata mea, mi-a spus încet. Dar eu nu voiam acasă. Acasă era o cușcă.

În acea dimineață, am făcut ce nu credeam vreodată că voi avea curajul să fac. Am scris un bilet scurt: „Mihai, am nevoie să respir. Ilinca e la mama ta. Nu știu când mă întorc.” Am pus biletul pe masă, am luat o geantă mică și am ieșit în ploaie.

Am mers pe jos până la gară. Fiecare pas era o eliberare și o condamnare în același timp. Mă simțeam vinovată până în măduva oaselor, dar și ușurată că, pentru prima dată după ani de zile, făceam ceva doar pentru mine.

În trenul spre București, am plâns tăcut lângă geam. O doamnă în vârstă m-a întrebat dacă mi-e rău. I-am zâmbit forțat și am dat din cap că nu. Cum să-i explic că sufletul meu era bolnav?

Ajunsă în București, am dormit o noapte la o prietenă din facultate, Oana. M-a privit lung când i-am spus ce am făcut.

— Tu chiar ai avut curajul să pleci? a întrebat ea șoptit.
— Nu știu dacă e curaj sau nebunie, i-am răspuns.

A doua zi am luat un autocar spre Cluj, apoi spre Oradea, fără să știu exact unde mă duc. M-am oprit la o pensiune mică, unde proprietara, doamna Lidia, m-a primit cu o cană de ceai și o privire caldă.

— Ai fugit de cineva? m-a întrebat direct.
— De mine însămi, cred.

Am stat acolo două săptămâni. În fiecare zi mă plimbam pe străzi necunoscute, încercând să-mi adun gândurile. Îmi era dor de Ilinca până la lacrimi. Îmi era dor chiar și de Mihai, deși știam că între noi nu mai era nimic decât obișnuință și reproșuri.

Într-o seară, Mihai m-a sunat. Vocea lui era rece:

— Ce vrei să fac? Să-ți aduc copilul? Să divorțăm? Să te rog să te întorci?

Am tăcut. Nu aveam răspunsuri. Nici el nu a mai spus nimic și a închis.

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Ilinca întreabă de tine.” Atunci am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Am început să scriu această scrisoare — pentru Ilinca, pentru Mihai, pentru mine însămi.

Dragii mei,

Nu știu dacă veți putea vreodată să mă iertați. Poate nici nu merit iertare. Dar vreau să știți că nu am plecat pentru că nu vă iubesc. Am plecat pentru că nu mai știam cine sunt. Pentru că fiecare zi era o luptă cu mine însămi și cu așteptările voastre. Pentru că simțeam că mă sufoc într-o viață care nu mai era a mea.

Am crescut într-o familie unde femeile îndurau totul: bătăi, umilințe, lipsuri. Mama mi-a spus mereu: „Femeia trebuie să rabde.” Dar eu nu mai pot rabda. Nu vreau ca Ilinca să creadă că asta e normalitatea.

Poate sunt egoistă. Poate sunt lașă. Dar dacă nu plecam acum, cred că m-aș fi pierdut definitiv.

Mihai, îmi pare rău pentru tot ce n-am fost și pentru tot ce am devenit. Știu că nici tu n-ai fost fericit lângă mine în ultimii ani. Poate ne-am mințit amândoi prea mult timp.

Ilinca, iubita mea… Sper ca într-o zi să mă poți înțelege și să mă ierți. Nu vreau să fii ca mine — să te pierzi printre visele altora.

Am început să lucrez aici la pensiune — spăl vasele, ajut la curățenie, vorbesc cu turiștii. E puțin, dar e al meu. În fiecare seară mă gândesc la voi și plâng. Dar simt că încet-încet mă regăsesc.

Nu știu când sau dacă mă voi întoarce acasă. Poate va veni o zi când vom putea vorbi fără reproșuri și fără lacrimi.

Cu dragoste și durere,
Ana

M-am semnat tremurând și am pus scrisoarea într-un plic pe care încă nu am avut curajul să-l trimit.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câte dintre noi avem curajul — sau nebunia — să fugim atunci când simțim că ne pierdem? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?