Când am rămas singură cu fiul meu, soacra a venit cu o propunere care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu poți să-i oferi ce are nevoie, Irina. Gândește-te la el, nu la tine!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte. Îmi venea să țip, să arunc totul pe jos, dar nu puteam. În camera alăturată, Vlad, băiețelul meu de patru ani, se juca cu mașinuțele lui vechi, fără să știe că viața lui era pe cale să fie negociată ca un obiect.

Soțul meu, Radu, plecase cu două luni înainte. Fără prea multe explicații, fără lacrimi sau regrete. „Nu mai pot”, spusese scurt, cu privirea pierdută. Și a plecat. Am rămas singură cu Vlad și cu o chirie pe care abia o puteam plăti din salariul meu de vânzătoare la supermarket. Nopțile nu mai dormeam. Mă gândeam la facturi, la grădiniță, la hainele care îi rămâneau mici lui Vlad și la privirea lui tristă când mă vedea plângând.

Într-o sâmbătă dimineață, Mariana a venit neanunțată. A intrat cu pași hotărâți, ca și cum ar fi fost casa ei. S-a așezat la masă și a început să vorbească despre Vlad: cât de mult îl iubește, cât de greu îi este să-l vadă crescând fără tată, cât de mult suferă și ea pentru el. Am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu.

— Irina, ascultă-mă bine. Eu și domnul Viorel (soțul ei) am decis că cel mai bine pentru Vlad ar fi să stea la noi o perioadă. Să-l creștem noi. Avem casă mare, bani, stabilitate. Tu… tu ești obosită, ești singură… Nu-i poți oferi tot ce are nevoie.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-i răspund calm:

— Vlad e copilul meu. Nu pot să-l dau… Nu pot!

— Nu-l dai! Doar îl lași la noi până te pui pe picioare. Nu vezi că nu te descurci? Vrei să-l vezi suferind?

Cuvintele ei m-au lovit ca niște palme peste față. În mintea mea s-au amestecat imagini: Vlad râzând în brațele mele, Vlad plângând după mine dacă ar rămâne la ei, eu singură într-o casă goală. M-am ridicat brusc de la masă.

— Vă rog să plecați! Nu vreau să mai aud așa ceva!

Mariana s-a ridicat încet, dar înainte să iasă mi-a spus pe un ton rece:

— O să regreți. O să vezi că nu poți singură.

Ușa s-a trântit în urma ei. Am început să plâng în hohote, încercând să nu mă audă Vlad.

Au urmat zile grele. Mariana a început să mă sune aproape zilnic. Îmi trimitea mesaje lungi despre cât de mult suferă Vlad fără tatăl lui și cât de egoistă sunt eu că nu accept ajutorul lor. Radu nu dădea niciun semn de viață. Prietenele mele erau ocupate cu familiile lor și nu voiam să le împovărez cu problemele mele.

Într-o zi, când am ajuns acasă de la muncă, am găsit-o pe Mariana în fața blocului. Îl luase pe Vlad de la grădiniță fără să mă anunțe.

— Ce faci? Cum ți-ai permis? am izbucnit.

— E nepotul meu! Nu l-am răpit! L-am dus doar la cofetărie. Uite ce fericit e!

Vlad avea o prăjitură în mână și zâmbea larg. Dar când m-a văzut supărată, a început să plângă.

— Mami, nu fi supărată! Buni a zis că mergem la ea acasă…

Atunci am simțit că pierd controlul. Am luat copilul în brațe și am fugit sus în apartament. Am încuiat ușa și am stat cu spatele lipit de ea, tremurând toată.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit dacă nu cumva Mariana are dreptate: poate chiar nu sunt o mamă bună dacă nu pot să-i ofer lui Vlad tot ce are nevoie? Poate ar fi mai fericit la ei? Dar apoi mi-am amintit toate momentele noastre împreună: cum îl țineam strâns când avea febră, cum îi citeam povești seara, cum râdea când îl gâdilam.

A doua zi am decis că trebuie să fac ceva. Am mers la un avocat și am întrebat ce drepturi are soacra mea asupra copilului meu. Mi-a spus clar: „Atâta timp cât sunteți mamă responsabilă și copilul e bine îngrijit, nimeni nu vă poate lua copilul.”

Am început să caut un al doilea job — curățenie la o firmă micuță din cartier. Era greu, eram mereu obosită, dar măcar știam că fac tot ce pot pentru Vlad.

Mariana nu s-a lăsat. A încercat să-l convingă pe Radu să ceară custodia copilului. A venit chiar și cu poliția la ușă într-o zi, spunând că Vlad nu e bine îngrijit. Polițistul a văzut camera ordonată a lui Vlad și frigiderul plin cu mâncare simplă dar sănătoasă și a plecat fără alte comentarii.

Au trecut luni de zile până când Mariana a început să renunțe. Radu a dispărut complet din peisaj — nici pensie alimentară nu mai trimitea. Dar eu și Vlad am rămas împreună.

Sunt zile când mă simt copleșită de oboseală și frică. Sunt zile când mă întreb dacă nu cumva Vlad ar fi avut o viață mai ușoară dacă acceptam propunerea Marianei. Dar apoi îl văd cum doarme liniștit lângă mine sau cum mă strigă „mami” cu vocea lui subțire și știu că am făcut ce trebuia.

Oare câte mame sunt puse în fața unor astfel de alegeri? Cât de mult trebuie să lupți ca să-ți aperi copilul chiar și de propria familie? Poate cineva să judece cât valorează dragostea unei mame?