Când am spus „Ajunge!” — Povestea mea despre curaj și eliberare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina palidă a becului. Vlad s-a întors spre mine, cu ochii lui reci, aproape indiferenți, iar soacra mea, doamna Mariana, a oftat teatral din fotoliu, ca și cum aștepta de mult momentul ăsta. Socrul meu, domnul Ion, a dat din cap dezaprobator, fără să spună nimic. Fetița mea, Ilinca, s-a retras speriată în camera ei, iar eu am simțit cum mi se rupe inima. Dar nu mai puteam da înapoi.

Ani de zile am tăcut. Ani de zile am acceptat să fiu „fata bună”, soția care nu comentează, nora care gătește și spală, mama care se sacrifică. M-am pierdut pe mine printre vasele nespălate, printre reproșurile soacrei și printre privirile tăioase ale lui Vlad. Am renunțat la jobul meu de la bibliotecă pentru că „nu aduce destui bani”, după cum mi-a spus Vlad într-o seară, când tocmai mă întorsesem obosită acasă. „Ești mamă acum, responsabilitatea ta e aici”, mi-a spus el atunci, iar eu am tăcut. Am tăcut și când doamna Mariana mi-a spus că nu știu să cresc un copil, că Ilinca e prea răsfățată și că nu știu să gătesc ca lumea. Am tăcut și când domnul Ion a râs de visurile mele de a scrie o carte.

Dar în seara aceea, când Vlad a ridicat din nou vocea la mine pentru că am uitat să cumpăr pâine, ceva s-a rupt. Am simțit că nu mai pot respira. M-am uitat la Ilinca, care se uita la mine cu ochii mari, speriați, și am știut că nu vreau ca ea să creadă că așa e normal să trăiești.

— Ajunge! am spus, cu o hotărâre pe care nu știam că o am.

Vlad s-a ridicat brusc de pe canapea.

— Ce-ai zis?

— Am zis că ajunge! Nu mai accept să fiu tratată așa! Nu mai accept să fiu umilită în fiecare zi!

Soacra mea a început să plângă teatral.

— Vai de mine, ce familie am crescut! O nevastă care nu știe să-și respecte bărbatul!

— Mariana, las-o! a spus domnul Ion, dar vocea lui era plină de dispreț.

— Nu mai vreau să trăiesc așa! am continuat eu, simțind că mă sufoc. Vreau să fiu liberă! Vreau să fiu eu!

Vlad s-a apropiat amenințător.

— Și unde te duci? Cu cine crezi că o să te descurci? Cine te ia pe tine cu un copil?

Am simțit un val de furie și de frică, dar și o forță nouă în mine.

— O să mă descurc! Pentru mine și pentru Ilinca! Nu mai vreau să trăiesc în frică!

A urmat o ceartă lungă, cu țipete, reproșuri și amenințări. Soacra mea a încercat să mă convingă să rămân „pentru binele copilului”. Vlad mi-a spus că nu voi găsi niciodată pe cineva care să mă suporte. Domnul Ion a râs și a spus că „femeile nu știu ce vor”.

În noaptea aceea, am dormit cu Ilinca în brațe, pe canapeaua din camera ei. Am plâns amândouă în șoaptă. Dimineața, când Vlad a plecat la serviciu, am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am plecat. Am sunat-o pe sora mea, Roxana, care locuia într-un apartament mic din cartierul Titan.

— Vino la mine! Nu contează cât stai! mi-a spus ea fără să stea pe gânduri.

Câteva zile am trăit ca într-un vis urât. Vlad mă suna și mă amenința că mă dă în judecată pentru custodia Ilincăi. Soacra mea trimitea mesaje pline de venin. Domnul Ion nu spunea nimic, dar știam că nu mă va ajuta niciodată. Roxana m-a sprijinit cum a putut: mi-a dat bani să-mi cumpăr haine pentru Ilinca, m-a ajutat să caut un job și m-a ascultat nopți întregi când nu puteam dormi.

Am găsit un post de vânzătoare la o librărie mică din centru. Nu era mult, dar era al meu. În fiecare zi, când mergeam la muncă și simțeam mirosul de cărți noi, îmi aminteam cine sunt. Ilinca s-a adaptat greu la început, dar încet-încet a început să zâmbească din nou. Mergeam împreună în parc, îi citeam povești seara și îi promiteam că totul va fi bine.

Vlad a încercat să mă facă să mă întorc. A venit la ușa Roxanei într-o seară și a început să țipe.

— Ești o egoistă! Îți distrugi familia!

— Nu eu o distrug, Vlad! Tu ai distrus-o cu fiecare cuvânt urât, cu fiecare umilință!

Vecinii au ieșit pe hol, Roxana l-a dat afară. A doua zi a depus cerere de divorț.

Au urmat luni grele: procese, avocați, nopți nedormite. Socrii mei au încercat să mă denigreze peste tot: la școală, la biserică, la rude. „A fugit cu copilul”, spuneau ei. „Nu e mamă bună.” Dar eu am mers mai departe. Pentru prima dată în viață, am simțit că trăiesc pentru mine.

Într-o zi, după aproape un an de la plecare, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită acum?

Am plâns atunci ca niciodată. Da, eram fericită. Eram liberă. Eram eu.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc încă în frică? Câte femei cred că nu merită mai mult? Oare cât curaj ne trebuie să spunem „Ajunge!” și să ne recâștigăm viața?