Când am spus primul NU: Întoarcerea în sat și adevărul pe care l-am ascuns ani de zile

— Nu vreau să mă întorc aici, mamă! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei înguste, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de pământ umed. Mama s-a oprit din tăiatul pătrunjelului, cu cuțitul suspendat în aer, privindu-mă ca și cum tocmai aș fi anunțat sfârșitul lumii.

— Ce tot spui, Ilinca? Cum să nu vrei? Aici e casa ta! Aici ai crescut! a răspuns ea, încercând să-și ascundă dezamăgirea sub un zâmbet forțat.

Tata, care stătea la masă cu fratele meu mai mic, Radu, a ridicat ochii din ziar și a oftat adânc. — Iar începi cu prostiile astea de oraș? Nu ți-a ajuns cât ai stat printre străini?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată copilăria mea fusese o luptă între dorința de a fi acceptată și nevoia de a evada. Satul nostru, Călinești, era frumos pentru cei care nu trebuiau să trăiască aici zi de zi: dealuri verzi, păduri dese, oameni care se salutau pe uliță. Dar pentru mine era o colivie. Fiecare zi era la fel: trezit devreme, muncă în grădină, ajutor la animale, apoi școală și iar muncă. Visam la oraș, la libertate, la anonimat.

Când am intrat la facultate în Iași, am simțit că în sfârșit respir. Dar de fiecare dată când veneam acasă, trebuia să joc rolul fetei cuminți, recunoscătoare pentru tot ce au făcut părinții mei. Niciodată nu le-am spus cât de mult mă sufocă așteptările lor.

Acum, după zece ani în care am locuit la oraș și am lucrat ca profesoară, mama mă sunase să vin la o reuniune de familie. „E timpul să ne strângem toți”, spusese ea. Nu știam atunci că această invitație va deveni momentul în care voi spune primul meu NU.

În bucătărie, liniștea devenise apăsătoare. Radu s-a ridicat brusc și a ieșit afară. Tata a început să-și frământe mâinile pe genunchi.

— Ilinca, tu nu înțelegi… Noi am muncit toată viața pentru tine! Să ai ce pune pe masă, să ai haine curate! Și tu… tu vrei să ne întorci spatele? a spus mama cu voce stinsă.

— Nu vă întorc spatele! Dar nu pot să trăiesc viața pe care voi o vreți pentru mine! Nu mai pot să mă prefac că-mi place aici doar ca să vă fac pe voi fericiți!

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Tata s-a ridicat brusc:

— Dacă nu-ți place aici, du-te! Dar să nu uiți cine te-a crescut!

Am ieșit afară, trântind ușa după mine. Aerul rece de primăvară mi-a tăiat respirația. M-am așezat pe banca din fața casei și am privit spre grădina unde copilăriserăm cu toții. Radu s-a apropiat încet.

— Știi… și eu mă gândesc uneori că nu e locul meu aici. Dar n-am curajul tău să le spun. Mereu am simțit că trebuie să rămân pentru ei.

L-am privit surprinsă. Radu fusese mereu băiatul model: ajuta la câmp, nu comenta niciodată. Dar acum îi vedeam frica în ochi.

— Poate că ar trebui să fim sinceri cu ei… și cu noi înșine, i-am spus încet.

Seara, la masa mare din sufragerie, toată familia era adunată: unchiul Vasile cu nevasta lui, mătușa Florica și verișorii mei gălăgioși. Mama încerca să salveze atmosfera povestind glume vechi, dar toți simțeau tensiunea din aer.

La desert, tata a spart tăcerea:

— Ilinca are ceva să ne spună.

Toate privirile s-au întors spre mine. Am simțit cum mi se strânge gâtul.

— Vreau doar să știți că vă iubesc… dar nu pot trăi aici. Nu vreau să preiau gospodăria, nu vreau să rămân în sat. Am nevoie de altceva.

Unchiul Vasile a râs scurt:

— Ești prea bună pentru noi acum? Orașul te-a schimbat?

— Nu e vorba de asta! Doar că… fiecare are drumul lui. Poate că nu toți suntem făcuți pentru același fel de viață.

Mama s-a ridicat de la masă și a ieșit plângând. Tata a rămas nemișcat, cu privirea pierdută în farfurie.

După câteva zile tensionate, înainte să plec spre Iași, mama m-a oprit la poartă.

— Ilinca… poate că n-am știut mereu ce e mai bine pentru tine. Dar mi-e greu să accept că nu vei fi aici când vom avea nevoie de tine.

Am îmbrățișat-o strâns.

— O să fiu mereu aproape… doar că altfel decât vă imaginați voi.

Drumul spre oraș mi s-a părut mai lung ca niciodată. În suflet aveam un gol imens și totuși o ușurare ciudată: pentru prima dată spusesem adevărul.

Mă întreb uneori: cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „nu” atunci când toată lumea se așteaptă să spunem „da”? Voi ce ați face în locul meu?