Când Ana a deschis ochii: Povestea unei mame între disperare și speranță

— Nu, nu, Ana! Nu-mi face asta! am urlat, cu mâinile tremurânde strângând degetele reci ale fiicei mele. În jurul meu, asistentele alergau, iar doctorul Popescu striga instrucțiuni. Mă simțeam ca într-un vis urât, unul din care nu puteam să mă trezesc.

— Irina, vă rog, lăsați-ne să intervenim! a spus o asistentă, încercând să mă tragă deoparte. Dar nu puteam. Cum să-mi las copilul singur când tocmai încetase să respire?

Totul s-a petrecut atât de repede. Cu o zi înainte, Ana avea doar o răceală banală. Sau cel puțin așa am crezut. Seara, febra a crescut brusc și am ajuns la Urgențe. Soțul meu, Radu, era la muncă în Germania și nu putea ajunge decât peste două zile. Eram singură cu Ana și cu spaima care mă paraliza.

În salonul de spital, am stat ore întregi cu ochii pe monitorul care îi înregistra bătăile inimii. Îi citeam povești, îi mângâiam părul ud de transpirație și îi promiteam că totul va fi bine. Dar când a început să respire greu și buzele i s-au învinețit, am știut că ceva e foarte rău.

— Doamnă Irina, trebuie să ieșiți! a insistat asistenta. Am ieșit pe hol, dar am rămas lipită de ușă, ascultând fiecare sunet. Simțeam că mă sufoc. În mintea mea se derulau toate momentele cu Ana: primul ei zâmbet, prima zi de școală, certurile noastre pentru teme sau hainele aruncate prin casă. Toate păreau atât de neînsemnate acum.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era mama mea.

— Irina, ce se întâmplă? Cum e Ana?

— Nu știu… Nu știu… Nu mai respiră… am reușit să spun printre lacrimi.

— Roagă-te, fata mea! Roagă-te la Dumnezeu! El poate face minuni!

Nu mai credeam în minuni de mult timp. După ce tata murise de cancer și Radu plecase la muncă în străinătate ca să putem plăti ratele la casă, simțeam că Dumnezeu ne uitase. Dar atunci, pe holul acela rece, m-am rugat cum nu o mai făcusem niciodată.

— Doamne, nu-mi lua copilul! Ia-mi orice altceva, dar las-o pe Ana!

Ușa s-a deschis brusc și doctorul Popescu a ieșit cu fața palidă.

— Am reușit să o stabilizăm. Dar starea ei e critică. Trebuie să fim pregătiți pentru orice.

Am intrat în salon și am văzut-o pe Ana intubată, cu ochii închiși. M-am prăbușit lângă patul ei și i-am șoptit la ureche:

— Mami e aici, iubita mea. Nu te speria. Te rog, luptă!

Au urmat două zile de coșmar. Radu a ajuns noaptea târziu și a stat lângă mine fără să spunem prea multe. Ne țineam de mână și ne rugam fiecare în felul lui. Mama venea zilnic cu supă caldă și icoane mici pe care le punea sub pernă.

Într-o dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din fața spitalului, Ana a deschis ochii. M-am repezit la ea cu inima bătând nebunește.

— Mami… mi-e sete… a șoptit ea.

Am izbucnit în plâns și am chemat asistenta. Doctorii au spus că e un miracol că și-a revenit atât de repede după stopul respirator. Nimeni nu știa sigur ce s-a întâmplat sau cum va evolua.

Dar problemele nu s-au terminat aici. După externare, Ana era schimbată. Nu mai voia să vorbească despre ce s-a întâmplat în spital. Era retrasă, se speria ușor și avea coșmaruri noaptea.

Radu insista să o ducem la psiholog.

— Irina, trebuie să facem ceva! Nu putem ignora asta!

Eu simțeam că dacă vorbim despre acea noapte, rana se va deschide din nou.

— Las-o în pace! Are nevoie doar de timp!

Între noi au început certurile. Radu voia să se întoarcă la muncă în Germania ca să nu pierdem casa, eu voiam să rămână acasă cu noi. Mama mă acuza că nu mă rog destul și că nu am destulă credință.

— Dacă ai avea credință adevărată, Ana ar fi bine! spunea ea cu voce aspră.

M-am simțit vinovată pentru tot: pentru boala Anei, pentru absența lui Radu, pentru lipsa banilor și pentru faptul că nu mai puteam dormi nopțile de frică să nu pățească iar ceva copilului meu.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu despre bani și viitorul nostru, am găsit-o pe Ana plângând sub masă.

— De ce vă certați mereu? E vina mea că v-ați schimbat toți?

Atunci am realizat cât de mult suferise ea în tăcere. Am luat-o în brațe și i-am promis că vom merge împreună la psiholog și că vom vorbi despre tot ce ne doare.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se așeze. Ana merge încă la terapie și încă are zile grele. Radu face naveta între Germania și România ca să fim împreună cât mai mult posibil. Eu încerc să găsesc echilibrul între credință și realitate.

Uneori mă întreb: cât poate duce o mamă? Cât putem sacrifica pentru cei pe care îi iubim? Și oare cât din ceea ce ni se întâmplă ține de credință sau de noroc? Voi ce credeți?