Când Banii Despart Sângele: Povestea Mea Despre Familie, Trădare și Luptă

— Nu mai pot, Ioana! Nu mai pot să trăiesc în casa asta plină de amintiri care nu-mi aduc decât durere! a țipat Alina, cu ochii scânteind de furie și lacrimi. Era trecut de miezul nopții, iar mama, slăbită de boală, dormea în camera ei, fără să știe că lumea noastră se prăbușea chiar atunci, la doi pași de ea.

Am rămas nemișcată în fața surorii mele. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai rece. — Alina, nu poți să faci asta. E casa noastră, e tot ce ne-a rămas după tata. Mama nu poate fi mutată acum. Știi bine că nu mai are putere nici să se ridice din pat uneori…

Alina a oftat adânc și a privit pe fereastră, spre curtea întunecată. — Nu mă interesează! Am nevoie de bani. Am și eu o viață! Tu ai rămas aici, ai grijă de mama, dar eu? Eu ce primesc? Mereu tu ești fata bună, eu sunt egoista. Dar știi ce? Nu-mi mai pasă! Vreau partea mea!

Acele cuvinte au tăiat ca un cuțit. M-am ridicat brusc și am simțit cum inima mi se strânge. — Partea ta? Partea ta e amintirea copilăriei noastre, e grădina în care alergam amândouă, e vocea mamei care ne chema la masă! Cum poți să pui preț pe asta?

Alina a izbucnit în plâns. — Tu nu înțelegi! Sunt datoare până peste cap, soțul meu m-a lăsat cu doi copii și o rată la bancă. N-am altă soluție! Dacă nu vindem, pierd totul!

Am simțit pentru o clipă milă. Dar apoi m-am gândit la mama, la cum mă striga noaptea de durere, la cum îi ștergeam fruntea și îi promiteam că nu o voi lăsa niciodată singură. Cum aș putea să-i spun că trebuie să plecăm?

— Alina, te rog… Hai să găsim altă soluție. Poate reușim să facem un credit pe casă, să-ți dau partea ta treptat… Nu pot s-o mut pe mama într-un azil. Știi cât ar suferi?

Sora mea a tăcut o clipă, apoi a dat din cap cu amărăciune. — Nu mă interesează cum faci. Ai trei luni să-mi dai banii sau chem avocatul.

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură în sufrageria rece, cu inima frântă și gândurile răvășite. M-am dus la mama și am vegheat-o toată noaptea, ascultându-i respirația grea. În zori, când s-a trezit, m-a privit cu ochii ei blânzi și obosiți.

— Ce s-a întâmplat, Ioana? Pari abătută…

Am ezitat o clipă. — Nimic, mamă. Doar sunt obosită.

Dar adevărul mă apăsa ca o piatră pe piept. Zilele au trecut greu. Alina nu a mai venit pe la noi. M-a sunat doar ca să mă întrebe dacă am găsit banii. Am încercat să fac rost: am mers la bancă, dar salariul meu de educatoare abia îmi ajunge pentru medicamentele mamei și facturi. Prietenii m-au ajutat cu ce au putut, dar suma era prea mare.

Într-o seară, când mama dormea, am ieșit în curte și am privit stelele. Mi-am amintit cum tata ne spunea povești despre constelații și cum râdeam toți trei la masă. Acum eram doar eu și mama, iar casa părea mai pustie ca niciodată.

Într-o zi de duminică, Alina a venit din nou. De data asta nu era singură; îl adusese pe avocatul ei.

— Ioana, nu vreau scandal. Dar dacă nu găsești banii până la sfârșitul lunii viitoare, încep procedurile legale.

Am simțit cum mi se taie picioarele. — Alina… ești sora mea! Cum poți să faci asta?

Avocatul a intervenit sec: — Doamnă, legea e clară. Aveți dreptul la jumătate din proprietate fiecare.

Alina s-a uitat la mine cu ochi goi. — Îmi pare rău… dar nu mai pot altfel.

După ce au plecat, m-am prăbușit pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mama a venit încet lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Nu plânge, fata mea… O să trecem noi și peste asta.

Dar eu știam că nu va fi ușor. Am început să caut soluții disperate: am pus anunțuri pentru meditații, am vândut bijuterii vechi de familie, am cerut ajutor la primărie pentru un ajutor social suplimentar. Nimic nu era suficient.

Într-o zi, mama a făcut un gest care m-a șocat: mi-a pus în palmă verigheta ei și mi-a spus:

— Vinde-o dacă trebuie… Poate așa reușim să rămânem acasă.

Am refuzat cu lacrimi în ochi. — Nu pot face asta! E tot ce ai de la tata!

— Casa fără suflet nu mai e casă… Dar tu ești sufletul meu, Ioana.

În ultimele zile înainte de termenul limită dat de Alina, am făcut un ultim efort: am scris o scrisoare către o fundație locală care ajuta cazuri sociale grave. Le-am povestit totul: despre boala mamei, despre lupta mea cu sistemul și despre trădarea surorii mele.

Nu știu dacă va veni vreun ajutor sau dacă voi reuși să salvez casa copilăriei mele. Dar știu că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru mama mea.

Acum stau pe prispa casei și mă întreb: oare când au devenit banii mai importanți decât sângele? Oare câți dintre voi ați trecut prin astfel de lupte? Ce ați fi făcut în locul meu?