Când bunica a aflat adevărul: Casa care a rupt familia

— Nu mai suport, Ilinca! Nu mai suport să trăiesc așa, cu toți pe capul meu, cu priviri piezișe la fiecare masă, cu discuții în șoaptă pe hol. Nu mai pot!
Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Eu, cu mâinile înmuiate în apă rece, spălam vasele și încercam să nu mă uit la ea. Știam că are dreptate. De trei ani, de când ne-am mutat la ea, apartamentul de la etajul patru devenise un câmp de bătălie tăcută.

Soțul meu, Vlad, era mereu între două focuri: pe de o parte, eu, cu dorința mea de a avea un colț al nostru, pe de altă parte, fratele lui, Radu, cu familia lui, care se mutaseră și ei la bunica, în casa bătrânească de la țară. Radu și Loredana, cu cei doi copii ai lor, nu voiau să audă de rate sau credite. „De ce să ne băgăm la bancă, când casa bunicii tot a noastră va fi?”, spunea Radu la fiecare întâlnire de familie, cu un zâmbet larg și fals.

Bunica Ana, mama Mariei, avea 82 de ani. O femeie micuță, cu ochii vii, care încă mai cosea la război și făcea cele mai bune sarmale din sat. Pentru ea, casa era tot ce avea. O ridicase cu bunicul, cărămidă cu cărămidă, după război. Nu știa nimic despre planurile copiilor și nepoților ei. Sau cel puțin așa credeam.

Într-o seară de toamnă, când frunzele băteau în geam ca niște degete reci, am auzit-o pe Loredana vorbind la telefon, pe holul casei bunicii:
— Da, mamă, nu ne complicăm cu rate. Stăm aici până… știi tu. Nu mai are mult. Radu zice că e normal să rămânem, că doar suntem familie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam astfel de discuții, dar de data asta, tonul ei era rece, calculat. Am intrat în bucătărie, unde bunica Ana curăța cartofi. M-a privit lung, cu ochii ei albaștri, și mi-a spus încet:
— Ilinca, tu ce crezi, de ce stau toți aici?

Am înghițit în sec. Nu voiam să-i spun adevărul, dar nici nu puteam să o mint.
— Nu știu, mamă Ana… Poate pentru că e cald și bine la dumneavoastră.
Ea a zâmbit trist.
— Nu sunt proastă, fată dragă. Știu că așteaptă să mor.

M-am simțit mică, vinovată, de parcă eu aș fi pus la cale totul.
— Nu e așa, mamă Ana…
— Ba e. Și doare.

În acea seară, bunica a plâns. Nu am mai văzut-o niciodată atât de slabă, atât de rănită. A doua zi, la masă, a privit pe toți, pe rând, și a spus:
— Nu vreau să vă certați pentru casa asta. Dacă aș putea, aș lua-o cu mine în mormânt.

Radu a râs, încercând să detensioneze atmosfera:
— Hai, mamaie, nu mai vorbi așa! Noi te iubim, nu pentru casă suntem aici!
Dar privirea bunicii l-a făcut să tacă.

În zilele care au urmat, tensiunea a crescut. Maria, soacra mea, a început să se certe cu Radu și Loredana, acuzându-i că profită de bunica. Vlad încerca să fie mediator, dar nu reușea decât să se enerveze și el. Copiii lui Radu alergau prin curte, fără să înțeleagă nimic din războiul mocnit al adulților. Eu mă simțeam prinsă la mijloc, fără putere, fără voce.

Într-o duminică, după biserică, bunica Ana ne-a adunat pe toți în sufragerie. A scos o cutie veche, plină cu acte și fotografii.
— Vreau să vă spun ceva. Casa asta nu e doar a mea. E a familiei. Dar nu vreau să văd cum vă sfâșiați pentru ea. Am hotărât să o donez primăriei, să facă aici un centru pentru copii săraci.

A urmat o liniște grea, ca o piatră. Radu a sărit primul:
— Nu poți să faci asta! E casa noastră!
— Nu, Radu. E casa mea. Și fac ce vreau cu ea.

Loredana a început să plângă, Maria s-a ridicat și a ieșit trântind ușa, Vlad a rămas cu capul plecat. Eu am simțit, pentru prima dată, că bunica Ana e cu adevărat liberă.

În săptămânile care au urmat, familia s-a destrămat. Radu și Loredana s-au mutat la oraș, cu chirie, bombănind și acuzând pe toată lumea. Maria a rămas singură în apartamentul ei, iar eu și Vlad am început să căutăm, timid, un credit pentru o garsonieră. Bunica Ana a rămas la casa ei, mai liniștită ca niciodată, primind copiii satului la povești și prăjituri.

Uneori, mă întreb dacă nu am greșit cu toții, dacă nu cumva lăcomia și frica de viitor ne-au orbit. Dar privind-o pe bunica, cu ochii ei senini, îmi dau seama că unele lucruri nu se pot cumpăra sau moșteni. Se câștigă doar cu sufletul.

Oare câți dintre noi am fi avut curajul să facem ce a făcut ea? Sau, mai rău, câți am fi așteptat, în tăcere, să moară cineva doar pentru o casă? Ce înseamnă, de fapt, „acasă”? Poate îmi răspundeți voi…