Când bunica a vândut casa înainte să fiu gata să o dau afară

— Nu mai pot, Filip! Nu mai pot să stau aici, să mă simt ca un musafir în propria mea casă!
Vocea bunicii Maria răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Eu, cu ochii în pământ, încercam să evit privirea ei. Copiii mei alergau prin holul îngust al apartamentului soacrei mele, iar soția mea, Irina, își freca nervos mâinile. De luni bune locuiam toți cinci în două camere, iar tensiunea creștea cu fiecare zi.

— Mamă, nu e vina noastră că nu avem unde să stăm! îi spunea Irina soacrei mele, încercând să-și apere familia. — Casa aia mare a Mariei stă goală de când a murit bunicul. Ce rost are să plătim chirie sau să ne băgăm la rate când putem să ne mutăm acolo?

Adevărul era că mă gândeam la asta de mult. Casa bunicii din cartierul vechi al orașului era spațioasă, cu grădină și pomi fructiferi. O visam noaptea: copiii mei jucându-se pe iarbă, eu bând cafeaua pe terasă. Dar bunica nu voia să plece. Spunea că acolo a trăit toată viața și că nu poate lăsa amintirile în urmă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Irina mi-a spus:

— Filip, trebuie să faci ceva. Nu mai putem continua așa. Vorbește cu bunica ta. Spune-i că are nevoie de îngrijire, că e mai bine pentru ea într-un azil sau la noi.

Am simțit un nod în gât. Bunica mă crescuse după ce părinții mei au murit într-un accident de mașină. Îmi amintesc cum mă ținea de mână la serbările școlare, cum îmi făcea plăcinte cu mere și cum plângea când am plecat la facultate. Dar acum eram tată, soț și trebuia să-mi protejez familia.

A doua zi am mers la ea. Stătea pe verandă, cu o carte în poală.

— Bunico… trebuie să vorbim.

M-a privit lung, cu ochii ei albaștri care parcă vedeau prin mine.

— Știu ce vrei să-mi spui, Filip. Vrei casa.

Am încercat să neg, dar vocea mi-a tremurat:

— Nu e vorba doar de casă… E greu pentru noi toți acolo. Copiii nu au spațiu, Irina e stresată… Poate ar fi mai bine pentru tine să te muți la noi sau…

— Sau? Să mă duci la azil? Să-mi las viața aici?

Tăcerea s-a așternut între noi. Am simțit rușinea arzându-mi obrajii.

— Filip, tu ai uitat cine te-a crescut? Ai uitat cum plângeai după mama ta și eu te țineam în brațe?

Nu am putut răspunde. Am plecat capul și am plecat.

Zilele au trecut greu. Bunica nu-mi mai răspundea la telefon. Irina mă presa zilnic:

— Ce-ai rezolvat? Când ne mutăm?

Într-o dimineață am primit un telefon de la notarul familiei:

— Domnul Filip Popescu? Bunica dumneavoastră a vândut casa ieri. Vă rog să veniți pentru acte.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat la ea acasă. Ușa era deschisă, cutii peste tot. Bunica împacheta ultimele lucruri.

— De ce ai făcut asta? am izbucnit.

— Pentru că nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. Pentru că nu vreau ca singura mea valoare pentru tine să fie casa asta.

Am început să plâng ca un copil.

— Bunico… nu voiam să te rănesc…

— Dar ai făcut-o deja, Filip. Știi ce doare cel mai tare? Că ai uitat ce înseamnă familia adevărată.

A plecat la o prietenă din tinerețe, într-un sat liniștit. Casa a fost cumpărată de o familie tânără cu doi copii mici. Am trecut pe acolo într-o zi și i-am văzut jucându-se în grădină, exact cum visam eu pentru copiii mei.

Irina m-a certat zile întregi:

— Cum ai putut s-o lași să vândă? Acum ce facem?

Nu am avut răspunsuri. Copiii mei mă întrebau de ce nu mergem la bunica. Le-am spus că e plecată într-o vacanță lungă.

Au trecut luni de zile până am avut curajul să-i scriu o scrisoare:

„Bunico, îmi pare rău. Am fost orbit de griji și egoism. Mi-e dor de tine și de copilăria mea cu tine.”

Mi-a răspuns scurt: „Familia nu e despre case sau moșteniri. E despre iubire și respect.”

Acum stau seara pe balconul apartamentului nostru mic și mă gândesc: oare câți dintre noi uităm ce contează cu adevărat? Oare cât valorează o casă dacă pierzi dragostea celor care ți-au dat totul?