Când bunicul a ales altă familie: Povestea unei despărțiri tăcute

— Nu mai veniți, nu e nevoie, am eu grijă de el! vocea doamnei Viorica răsună tăios prin telefon, iar eu rămân cu receptorul în mână, simțind cum sângele mi se scurge din obraji. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să-l sun pe bunicul Gheorghe și tot ea răspundea. De fiecare dată, tonul ei era mai rece, mai ferm, ca și cum ar fi vrut să ne șteargă din viața lui.

Mă numesc Raluca și am crescut în casa bunicilor mei dintr-un sat mic de lângă Focșani. După ce tata a plecat la muncă în Italia și mama s-a stins de cancer când aveam doar doisprezece ani, bunicii au fost tot ce am avut. Bunica Ileana era sufletul casei: făcea cea mai bună ciorbă de perișoare și mă învăța să cos nasturi la lumina lămpii. Bunicul Gheorghe era omul care mă lua de mână la biserică și mă învăța să citesc din Biblie. După ce bunica s-a dus, casa s-a golit de mirosul de cozonac și de râsul ei cald. Bunicul părea să se stingă încet, până într-o zi când tot satul a început să șușotească: „Gheorghe s-a mutat cu Viorica!”

Viorica era vecina noastră de peste drum, văduvă de vreo zece ani, cu o gură mare și mereu pusă pe ceartă. Îmi amintesc cum venea la poartă să ceară sare sau să se plângă că găinile noastre îi calcă grădina. Niciodată nu mi-am imaginat că ar putea deveni parte din familia noastră. Dar într-o zi, când am venit acasă de la facultate, am găsit poarta încuiată și pe Viorica în curte, udând florile bunicii mele. M-a privit peste ochelari cu un zâmbet strâmb:

— Ce cauți aici, fată? Gheorghe nu e acasă.

— Sunt nepoata lui… am venit să-l văd.

— Acum stăm împreună. Nu-i bine să-l deranjezi prea des, are nevoie de liniște.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am plecat fără să spun nimic, dar în acea seară l-am sunat pe bunicul. Mi-a răspuns scurt:

— Raluca, lasă-mă să-mi trăiesc bătrânețea cum vreau eu. Nu te mai amesteca.

A fost ca o palmă peste față. Am plâns toată noaptea, încercând să-mi dau seama unde greșisem. De atunci, totul s-a schimbat. Bunicul nu a mai venit la zilele noastre de naștere, nu a mai răspuns la telefoane și nici nu a mai trimis pachete cu mere sau nuci din grădină. La început am crezut că e vina Vioricăi, că îl manipulează sau îl ține departe de noi. Dar apoi am început să mă întreb: dacă el chiar nu ne mai vrea?

Sora mea mai mică, Ana, a încercat și ea să-l viziteze. A stat la poartă două ore, dar nimeni nu i-a deschis. Tata a sunat din Italia și a vorbit cu Gheorghe doar două minute:

— Tată, ce faci? De ce nu mai vorbești cu fetele?

— Lasă-mă în pace! Am destule pe cap!

După acea conversație, tata n-a mai pomenit nimic despre bunic. Parcă toți ne-am resemnat că l-am pierdut.

Într-o zi de vară, am trecut pe lângă casa copilăriei mele. Poarta era vopsită în verde crud, iar în curte erau flori noi și un balansoar vechi. L-am zărit pe bunicul stând pe bancă lângă Viorica. Râdea cu poftă la o glumă spusă de ea. Nu l-am mai văzut niciodată atât de viu după moartea bunicii. Am simțit un amestec ciudat de furie și tristețe: cum putea să fie fericit fără noi?

M-am dus acasă la mătușa Maria și i-am povestit totul:

— Raluca, oamenii bătrâni se tem de singurătate mai mult decât orice. Poate că Viorica îi dă ceva ce noi nu putem.

— Dar noi suntem familia lui! Cum poate să ne uite așa?

— Poate că nu ne-a uitat… Poate că doar nu știe cum să împace trecutul cu prezentul.

Am început să mă gândesc la toate momentele când bunicul a fost acolo pentru mine: când m-a dus la balul bobocilor, când mi-a cumpărat primul meu telefon mobil din banii lui de pensie, când m-a ținut în brațe după ce mama a murit. Oare chiar putea să uite totul?

Într-o seară ploioasă de toamnă, am prins curaj și m-am dus la el. Am bătut la poartă până mi-au amorțit mâinile. În cele din urmă, a ieșit Viorica:

— Ce vrei?

— Să vorbesc cu bunicul.

A oftat și a dat din cap:

— Gheorghe! E pentru tine!

Bunicul a ieșit încet, sprijinindu-se în baston. M-a privit lung, ca pe o străină.

— Ce cauți aici?

— Mi-e dor de tine… De noi… De familie…

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Raluca, viața merge înainte. Eu sunt bătrân și obosit. Viorica are grijă de mine. Nu vreau scandaluri sau certuri.

— Dar noi? Eu? Ana? Tata?

— Sunteți mari acum… Aveți viețile voastre…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am plecat fără să mă uit înapoi.

De atunci au trecut doi ani. Bunicul nu a venit nici la nunta mea, nici la botezul nepoatei lui. Uneori îl văd prin sat cu Viorica, ținându-se de mână ca doi adolescenți bătrâni. Oamenii încă bârfesc: „A uitat de ai lui pentru o babetă!” Dar eu știu că povestea e mai complicată.

M-am întrebat adesea dacă vina e a noastră sau a lui. Dacă puteam face ceva diferit sau dacă pur și simplu viața ne-a despărțit fără să vrem. Poate că fiecare om are dreptul la fericire, chiar dacă asta doare pe ceilalți.

Acum stau pe banca din fața blocului și privesc cerul plin de nori grei. Mă întreb: oare familia e sânge sau alegere? Oare putem ierta absența celor dragi atunci când aleg alt drum? Sau rămânem mereu cu golul acela care nu se umple niciodată?