Când casa devine prea mare: Povestea unei mame care a învățat să trăiască din nou

— Nu mai e nimeni acasă, mamă. Plecăm.

Vocea Ioanei, fiica mea cea mică, răsună și acum în mintea mea, ca o ușă trântită pe dinăuntru. Era o dimineață de toamnă, iar frunzele băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. Ioana și Vlad, băiatul meu cel mare, își strânseseră bagajele. Vlad se muta la București, Ioana urma să înceapă facultatea la Cluj. Soțul meu, Doru, murise cu trei ani în urmă, iar casa noastră din Pitești rămăsese doar cu mine și amintirile.

— Să nu uiți să mănânci, mamă, mi-a spus Ioana, îmbrățișându-mă strâns.

Am zâmbit forțat. Nu voiam să le arăt cât mă doare despărțirea asta. Am rămas în ușă, privind cum mașina se pierde printre copacii galbeni. Când liniștea s-a așternut peste casă, a fost ca un val rece care m-a izbit în piept. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în pumni, ca un copil pedepsit.

Primele zile au trecut greu. Mă trezeam dimineața și mergeam instinctiv spre camerele lor, doar ca să găsesc paturile goale și mirosul vechi de parfum adolescentin. În bucătărie, făceam cafea pentru trei, apoi aruncam două cești la chiuvetă. La prânz găteam prea mult și mâncam singură, privind la peretele unde atârnau poze cu noi toți la mare, la munte, la aniversări.

Într-o seară, am sunat-o pe sora mea, Lenuța.

— Mariana, trebuie să ieși din casă! Vino la mine la țară, măcar pentru o zi!

— Nu pot, Lenuța. Nu mă simt în stare. Parcă nu mai știu cine sunt fără ei.

— Ești tot tu! Ești Mariana! Nu doar mama lor!

Dar cine eram eu fără rolul de mamă? Toată viața mea fusese despre ei: teme făcute la lumina veiozei, febră în miez de noapte, haine spălate și vise împărțite la masa din bucătărie. Acum nu mai aveam pe cine să protejez. Mă simțeam inutilă.

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la Doru. Era scrisă cu ani în urmă, când Vlad era mic și eu eram mereu obosită și nervoasă.

„Mariana, nu uita să trăiești și pentru tine. Copiii cresc și pleacă. Să nu te pierzi pe drum.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Doru avusese dreptate. M-am pierdut pe drum.

A doua zi am decis să fac ordine în pod. Printre cutii cu jucării vechi și caiete de școală am găsit o cutie cu pensulele mele de pictură. Le uitasem complet. Înainte să mă căsătoresc pictam icoane pe sticlă pentru biserica din satul bunicilor mei. Am șters praful de pe ele și am simțit un fior ciudat: poate că nu era prea târziu să mă regăsesc.

Am început să pictez din nou. La început timid, apoi cu tot mai mult curaj. Am pictat chipul Ioanei zâmbind, apoi pe Vlad alergând prin grâu. Am pictat-o pe mama mea tânără și pe Doru ținându-mă de mână la nunta noastră. Culorile au început să umple golul din casă.

Într-o zi, Ioana m-a sunat:

— Mamă, ce faci?

— Pictez.

— Pictezi? Tu? Serios?

— Da. Mi-am adus aminte că-mi plăcea înainte… înainte de toate.

— Sunt mândră de tine!

Am simțit cum inima mi se umple de căldură. Pentru prima dată după mult timp nu m-am mai simțit singură.

Dar nu toți au înțeles schimbarea mea. Vecina mea, doamna Stanca, a venit într-o zi să-mi aducă niște plăcinte.

— Ce faci toată ziua singură? Nu te plictisești?

— Nu mă mai plictisesc deloc! Pictez!

— Ești sigură că nu ți-ai pierdut mințile? La vârsta noastră…

Am râs amar. Oare chiar eram nebună că încercam să-mi găsesc un rost?

Într-o seară, Vlad a venit acasă pentru weekend.

— Mamă… ai schimbat ceva aici? Parcă e alt aer…

— Poate pentru că am început să respir din nou.

A râs și m-a strâns în brațe.

Cu timpul am început să ies mai des din casă. Am mers la un atelier de pictură la Casa de Cultură. Am cunoscut alte femei ca mine: singure, rănite, dar dornice să trăiască din nou. Am legat prietenii noi și am început să visez iar.

Uneori mă gândesc la toate momentele pe care le-am ratat pentru că eram prea ocupată să fiu doar mamă: serile când Doru voia să ieșim la film și eu refuzam; invitațiile prietenelor la cafea peste care treceam cu vederea; dorința mea ascunsă de a merge într-o excursie singură la munte.

Mi-e dor de copiii mei zilnic. Dar acum știu că pot fi și altceva decât mama lor. Pot fi Mariana – femeia care pictează, care râde cu poftă la glumele prietenelor și care visează să-și expună lucrările într-o galerie micuță din oraș.

Poate că nu e niciodată prea târziu să te regăsești. Poate că liniștea nu e un dușman, ci o șansă să-ți asculți inima.

Oare câte dintre noi uităm cine suntem atunci când copiii pleacă? Și câte avem curajul să ne reinventăm?