Când casa nu mai e acasă: Povestea Anei, mama care a pierdut totul pentru familie

— Nu mai am nevoie de nimic de la tine, mamă! a țipat Irina, fiica mea, cu ochii plini de ură, în timp ce trântea ușa camerei. Am rămas în mijlocul holului, cu valiza încă nedesfăcută, simțind cum pereții casei pe care am visat-o atâția ani se strâng în jurul meu ca niște brațe reci.

Mă numesc Ana și, timp de doisprezece ani, am muncit ca menajeră în Italia. Am spălat podele, am îngrijit bătrâni, am dormit pe saltele vechi, totul pentru ca familia mea din satul Bălăbănești să aibă o viață mai bună. Fiecare euro câștigat l-am trimis acasă, visând la ziua când mă voi întoarce și vom fi din nou împreună, ca înainte.

Dar când am pășit pe poarta casei, am simțit că nu mai aparțin acestui loc. Soțul meu, Vasile, abia m-a privit. Era schimbat, mai tăcut, mai rece. Irina, fiica mea cea mare, mă privea ca pe o străină. Iar Andrei, băiatul meu, nu mai era copilul vesel pe care îl lăsasem, ci un adolescent tăcut, cu privirea pierdută în ecranul telefonului.

În prima seară, am încercat să aduc atmosfera de altădată. Am gătit sarmale, am pus masa frumos, am aprins lumânări. Dar nimeni nu a venit la masă. Vasile a spus că are treabă la garaj, Irina a ieșit cu prietenele, iar Andrei a mormăit că nu îi e foame. Am rămas singură, cu mâncarea neatinsă și cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

În zilele următoare, am încercat să mă apropii de copii. Am vrut să aflu ce s-a întâmplat în toți acești ani. Irina mi-a spus, cu răceală, că nu are nevoie de sfaturi de la cineva care a ales să plece. „Ai fost doar un bancomat pentru noi, mamă. Nu ai fost aici când am avut nevoie de tine.” M-a durut mai tare decât orice rană fizică.

Vasile era mereu ocupat. Nu mai vorbea cu mine decât despre facturi și treburi gospodărești. Într-o seară, l-am întrebat dacă mă mai iubește. S-a uitat la mine lung și a spus: „Nu știu, Ana. Poate că ne-am schimbat prea mult.”

Am început să simt că nu mai am loc în propria mea casă. Odată, am găsit o eșarfă de damă pe care nu o recunoșteam. Când l-am întrebat pe Vasile, a ridicat din umeri: „E a Irinei, probabil.” Dar Irina mi-a spus că nu e a ei. În acea noapte, nu am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute, la toate zilele în care am plâns singură într-o cameră străină, doar ca să le fie lor bine.

Într-o duminică, am mers la biserică, sperând să găsesc alinare. Preotul a vorbit despre iertare și despre familie. M-am rugat cu lacrimi să-mi recapăt familia, să pot repara ce s-a rupt. Dar când m-am întors acasă, am găsit-o pe Irina plângând în camera ei. Am încercat să o îmbrățișez, dar m-a respins: „Nu înțelegi nimic! Nu ai fost aici când tata a început să bea, nu ai fost aici când am avut nevoie de cineva să mă asculte!”

Atunci am aflat adevărul: Vasile se schimbase în anii cât am fost plecată. Începuse să bea, să vină târziu acasă, să ridice vocea la copii. Irina se simțea singură și abandonată, iar Andrei se refugia în lumea virtuală ca să uite de certurile din casă. Toți mă învinuiau pe mine că am plecat.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vasile, am ieșit în curte și am privit stelele. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu cumva sacrificiul meu a fost inutil. Dacă nu cumva, în încercarea de a le oferi totul, le-am luat de fapt ceea ce era mai important: prezența mea.

Au urmat luni de tăcere și răceală. Am încercat să vorbesc cu fiecare dintre ei, să le explic cât de mult i-am iubit și cât de greu mi-a fost fără ei. Dar zidurile ridicate între noi păreau de netrecut.

Într-o zi, Irina a venit acasă cu un băiat mai mare decât ea și mi-a spus că vrea să se mute cu el la oraș. Am simțit că pierd tot ce mai aveam. Am încercat să o opresc, să îi spun că e prea tânără, dar m-a privit cu dispreț: „Tu nu ai dreptul să-mi spui ce să fac!”

Andrei a început să lipsească de la școală. Profesorii m-au chemat la ședință și mi-au spus că băiatul meu e pe cale să abandoneze liceul. Am încercat să-l conving să continue, dar mi-a spus că nu vede rostul: „Oricum nu contează ce fac. Nimeni nu e aici pentru mine.”

Într-o noapte, l-am auzit pe Vasile vorbind la telefon cu o femeie. Am simțit cum mi se rupe inima. A doua zi, i-am cerut să fie sincer cu mine. Mi-a spus că are pe altcineva și că nu mai poate continua această viață falsă.

Am rămas singură într-o casă care nu mai era acasă. Toate visele mele s-au năruit. M-am întrebat dacă nu cumva ar fi fost mai bine să fi rămas aici, să trăim modest, dar împreună. Dacă nu cumva banii trimiși din străinătate au fost blestemul nostru.

Acum, stau în camera mea și privesc fotografiile vechi cu noi patru, zâmbind fericiți. Mă întreb dacă voi reuși vreodată să-mi recâștig familia sau dacă sacrificiul meu a fost în zadar.

Oare câți dintre noi au pierdut totul încercând să ofere totul? Merită să ne sacrificăm pentru familie dacă, la final, rămânem singuri?