Când copiii lui Radu au aflat că locuim împreună: Acum nu ne mai lasă în pace

— Ce cauți aici? De ce nu pleci odată? Vocea Irinei, fiica cea mare a lui Radu, răsună ca un ciocan în liniștea serii. Mă opresc în pragul bucătăriei, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Radu e la baie, iar eu mă simt prinsă ca într-o capcană, fără scăpare. Nu e prima dată când mă întreabă asta, dar de fiecare dată doare la fel.

Mă numesc Maria și am 42 de ani. Am crescut într-un sat mic din Buzău, unde lumea vorbește mai mult decât ascultă. După un divorț dureros și ani de singurătate, l-am întâlnit pe Radu la un curs de pictură pentru adulți. El era văduv de doi ani, cu doi copii mari: Irina, 23 de ani, și Vlad, 19 ani. Ne-am apropiat încet, cu pași mici și temători, ca doi oameni care au uitat să viseze. Când m-a invitat să mă mut la el, am crezut că viața îmi oferă, în sfârșit, o a doua șansă.

Primele săptămâni au fost ca o vacanță târzie: seri cu vin și muzică veche, dimineți leneșe cu cafea pe balcon. Dar totul s-a schimbat când Irina a venit acasă într-o vineri seară și a găsit hainele mele în dulapul tatălui ei. A doua zi, Vlad a intrat în sufragerie fără să salute și a trântit ușa după el.

— Nu ai niciun drept să fii aici! Tata nu te iubește cu adevărat, doar încearcă să uite de mama! Irina mă privea cu ochii plini de ură și lacrimi.

Am încercat să-i explic că nu vreau să-i iau locul mamei lor, că nu vreau decât să fiu acceptată. Dar orice cuvânt părea să le adâncească furia. Radu încerca să medieze, dar se vedea că suferă între două lumi: iubirea pentru mine și dragostea pentru copiii lui.

— Maria nu e vinovată cu nimic! E viața mea și am dreptul să fiu fericit! striga el într-o seară, când Vlad îl acuza că a uitat-o pe mama lor.

— Fericirea ta ne distruge pe noi! răspunse Vlad, cu vocea spartă.

În fiecare zi apărea o nouă dramă: Irina refuza să mănânce dacă eram la masă; Vlad își mutase toate lucrurile în camera de la mansardă și nu mai cobora decât noaptea. Prietenii lor mă priveau ca pe o intrusă când veneau în vizită. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A găsit repede pe altcineva după moartea soției…”.

Într-o seară, după ce Radu a plecat la serviciu de noapte, am găsit un bilet pe frigider: „Nu încerca să ne faci să te placem. Nu o să fii niciodată parte din familia noastră.” Am plâns ore întregi în baie, cu capul pe genunchi. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit acceptând această iubire. Dacă nu cumva visul meu de familie era doar o iluzie egoistă.

Mama mea mă suna zilnic:
— Maria, nu te umili! Dacă nu te vor, lasă-i! Nu ești tu de vină că nu pot trece peste trecut!

Dar eu nu puteam renunța atât de ușor. Îl iubeam pe Radu și simțeam că merităm o șansă. Am încercat să mă apropii de copii: le-am gătit prăjitura preferată a Irinei, am mers la meciul lui Vlad. Nimic nu părea să-i înduplece.

Într-o duminică ploioasă, am găsit-o pe Irina plângând în camera ei. Am bătut timid la ușă.
— Pot să intru?
Ea nu mi-a răspuns, dar nici nu m-a alungat. M-am așezat pe marginea patului.
— Știu că ți-e greu… Și mie mi-ar fi fost greu dacă cineva ar fi venit în locul mamei mele.
Irina s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Nu vreau să te urăsc… Dar mi-e frică să nu-l pierd și pe tata.
Am simțit atunci cât de adâncă era rana lor. Nu era vorba doar despre mine, ci despre frica lor de abandon, despre dorul de mamă.

Au trecut luni întregi de tensiuni, certuri și împăcări fragile. Radu era tot mai obosit; eu tot mai nesigură pe locul meu. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad care mă acuzase că i-am aruncat vechile poze cu mama lui (deși doar le mutasem într-o cutie specială), am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am rătăcit prin parc ore întregi, gândindu-mă dacă nu ar fi mai bine să plec.

Când m-am întors acasă, Radu mă aștepta pe hol.
— Nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot trăi mereu între două focuri.
L-am îmbrățișat fără cuvinte. În acea noapte am decis împreună să mergem la terapie de familie. A fost greu să-i convingem pe copii, dar până la urmă au acceptat.

Primele ședințe au fost un coșmar: reproșuri, lacrimi, tăceri apăsătoare. Dar încet-încet am început să ne ascultăm unii pe alții. Am aflat cât de mult îi doare absența mamei lor și cât de vinovați se simt pentru orice urmă de apropiere față de mine.

Nu pot spune că suntem o familie fericită acum. Încă există zile când Irina nu-mi vorbește sau Vlad mă evită. Dar sunt și momente când râdem împreună la masă sau povestim despre filmele preferate. Poate că timpul va vindeca rănile sau poate că nu.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine că am rămas? Sau am forțat prea mult o poveste care nu era a mea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?