Când copilul tău uită de tine: Povestea unei mame din București

— Vlad, nu ai mai sunat de două săptămâni! Ce se întâmplă cu tine? vocea mea tremura, încercând să nu par disperată, deși inima îmi bătea nebunește în piept. Telefonul era rece la ureche, iar răspunsul lui venea tăios, grăbit, ca și cum ar fi vorbit cu o colegă de serviciu, nu cu mama lui.

— Mamă, am mult de muncă, nu pot vorbi acum. Te sun eu mai târziu, bine?

Dar „mai târziu” nu mai venea niciodată. Închideam telefonul și rămâneam cu ochii în gol, în bucătăria mică din Drumul Taberei, unde fiecare colț îmi amintea de copilăria lui Vlad: masa la care îi puneam laptele dimineața, peretele pe care îi măsuram înălțimea cu creionul, raftul cu jucării pe care nu l-am avut inima să-l golesc nici după ce a plecat la facultate.

Am crescut singură un copil. Soțul meu, Sorin, a murit când Vlad avea doar șase ani. De atunci, am fost doar noi doi împotriva lumii. Am muncit ca vânzătoare la magazinul alimentar din cartier, am făcut naveta pe ploaie și zăpadă, am renunțat la haine noi și la vacanțe ca să-i pot cumpăra manuale și să-i plătesc meditațiile la matematică. Vlad era tot ce aveam. Când a intrat la Politehnică, am plâns de bucurie și mândrie. Când a cunoscut-o pe Ioana, am simțit că viața mea capătă un nou sens: poate voi avea nepoți, poate casa se va umple din nou de râsete.

Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Ioana a primit o ofertă de muncă în Italia și Vlad a decis să o urmeze. „Mamă, e o șansă pentru noi! Vom avea un viitor mai bun acolo”, mi-a spus el într-o seară, evitându-mi privirea. Am încercat să zâmbesc și să-l susțin, dar simțeam cum mi se rupe sufletul. În ziua plecării lor, i-am îmbrățișat pe peronul gării și am rămas acolo mult timp după ce trenul a dispărut din zare.

Primele luni au fost pline de telefoane și mesaje. Îmi povesteau despre orașul lor din Italia, despre joburile noi, despre cât de greu e să te adaptezi printre străini. Apoi telefoanele au devenit tot mai rare. Când sunam eu, răspundea scurt sau îmi spunea că e ocupat. De Crăciun mi-au trimis o poză cu bradul lor mic și cu un mesaj sec: „Sărbători fericite!”

Într-o zi, am primit vestea că Ioana este însărcinată. Am plâns de fericire și am început să tricotez hăinuțe pentru nepotul meu. Dar când s-a născut fetița lor, Mara, am aflat de la o vecină care văzuse poze pe Facebook. Vlad nu m-a sunat nici măcar atunci. Am încercat să-l sun eu:

— Vlad, am auzit că ai devenit tată! Felicitări! Cum e Mara? Pot să vin să vă vizitez?

A ezitat câteva secunde.

— Mamă… e complicat acum. Ioana are nevoie de liniște, abia s-a obișnuit cu fetița… Poate mai târziu.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am întrebat dacă Ioana nu mă vrea acolo sau dacă Vlad chiar nu mai are nevoie de mine. Seara plângeam în pernă și mă întrebam unde am greșit. Oare l-am sufocat prea mult? Oare trebuia să fiu mai dură? Sau poate nu m-am făcut niciodată auzită cu adevărat?

Zilele treceau greu. Mergeam la piață doar ca să schimb două vorbe cu vânzătoarele. Vecina mea, tanti Lenuța, mă întreba mereu:

— Ce mai face băiatul tău? Nu vine acasă de Paște?

Îmi mușcam buzele ca să nu izbucnesc în plâns.

— E bine… are mult de muncă.

Într-o zi, am primit un plic din Italia: o felicitare cu poza Marei și un mesaj scris de mână: „La mulți ani, bunico!” Am ținut plicul la piept și am plâns ore întregi. Era prima dată când primeam ceva direct de la nepoata mea — sau mai degrabă de la Ioana, pentru că recunoșteam scrisul ei.

Am încercat să-mi găsesc ocupații: am început să citesc mai mult, să merg la biserică duminica și să ajut copiii vecinilor cu temele. Dar nimic nu umplea golul lăsat de absența lui Vlad.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, telefonul a sunat. Era Vlad.

— Mamă… ai timp să vorbim?

Vocea lui era obosită și tristă.

— Oricând pentru tine, dragul meu!

A tăcut câteva secunde.

— Știu că nu ți-am dat prea mult atenție în ultima vreme… dar e greu aici. Munca mă termină psihic, Ioana e mereu stresată cu Mara… Uneori simt că nu mai pot.

Mi-au dat lacrimile.

— Vlad, eu sunt aici pentru tine mereu. Nu contează cât de departe ești sau cât timp trece fără să vorbim. Să nu uiți niciodată asta!

A oftat adânc.

— Mulțumesc, mamă… Poate într-o zi vom reuși să venim acasă.

Am închis telefonul cu inima puțin mai ușoară. Poate nu m-a uitat chiar de tot. Poate încă mai are nevoie de mine.

Dar în fiecare zi mă întreb: oare copiii noștri ne uită pentru că viața îi trage în alte direcții sau pentru că noi nu știm când să-i lăsăm să zboare? Oare dragostea unei mame ajunge vreodată la destinație?